nu se vede bine aici, mai ales ca se vad jegurile din spate. dar am pasit la o terasa de pe langa radiodifuziune si in curtea linistita, scaunele pareau insuftetite, de parca stateau la o sueta linistita in asteptarea mesei. nu pareau vaduvide de lipsa ei, ci pur si simplu ca stau cuminiti si schimba impresii, asa de seara de primavara, pana la intoarcerea mesei.
nu am picior bun pentru pantofior cu toc. nici picioare pentru fuste scurte sau de orice fel. e ceva ereditar. in rest, sunt pur si simplu draguta, dar cu defectele astea doua, complet majore. dat fiind ca asa sta treaba, cum spuneam, din nastere, am acordat foarte putina atentie pantofilor eleganti, cu toc, delicati si care pot face orice femeie dezirabila. aceeasi soarta au avut-o si rochitele, fustitele si alte gingasii, cu foarte foarte mici exceptii. sunt inalta si imi place sa ma simt bine in hainele pe care le port, asa ca nu am avut mai deloc de suferit. exista multe incaltari simpatice care imi vin si mie excelent, deci tragedia lipsei tocurilor si a condurilor fermecati nu s-a facut simtita. pana ieri. and the day before that.
peste doua saptamani trebuie sa fiu draguta la un eveniment din ala la care se spune da si se petrece trei zile si trei nopti.
si cu ocazia asta, am avut placerea de a-mi cauta pantofi noi, pentru o rochie care merita asa ceva. in mod normal mi-as fi luat niste balerini pretiosi. numai ca dupa ce o zi intreaga am luat magazinele la rand stamband din nas sistematic la fiecare pereche mai reusita, mi-am dat seama ca imi cautam pantofi cu toc. mai intai nu am bagat prea tare de seama, dar cand am vazut cum trece timpul si eu tot nu ma hotarasc, pentru ca cei cu toc erau destul de uratei peste tot, mi-am dat seama clar ce se intampla. asta a fost vineri.
deja ieri am fost pur si simplu hotarata, vreau pantofi cu toc, macar un pic de toc. nu o sa-mi faca picioarele sa arate mai bine, da pur si simplu nu mai suportatm sa vad alta pereche plata la mine in dulap. consider balerinii complet plictisitori si nu am mai suportat gandul de a lua alta pereche, chiar daca ce am ales pana la urma, nu va fi purtat decat la ocazia cu pricina sau cine stie cum, peste cine stie cate luni. ideea e ca am simtit cum ma schimb, cum de fapt consider eu ca asta inseamna ca ma maturizez complet. ana isi ia pantofi cu toc inseamna ana nu mai e ce-a fost. si orice schimbare inseamna ca s-a incheiat o etapa, am cedat. nu cred ca exista un numar infinit de etape si de aceea zic, e trist ca s-a mai dus una.
maine seara merg la condom-a-porter. vreau sa vad evenimentul care are loc la MNAR sub semnatura carmen secareanu. prin hainele special create, pe care a aplicat inedit prezervative, carmen arata ca si cat e de cool sa porti(folosesti)prezervativ(e).
pentru ca starea asta ma cuprinde din ce in ce mai des, am incercat sa fac rost de un medicament pentru ea. asa se cheama intalnirea de aseara. a fost o doza mare si depinde de mine ca efectele ei sa creasca si sa nu dispara in scurt timp ca si cand nu ar fi fost. sper sa imi mai ramana energie pentru asta, pentru ca e nevoie de multa implicare si putere ca sa functioneze tratamentul.
altfel, mi-am dat seama ca trebuie sa-mi schimb complet viciile actuale. tigarile si alcoolul mi se par deodata complet stupide. pastrez vinul, vinul e bun si o sa fie mereu, dar am sa-l innobilez prin bautul numai cand simt cu adevarat placere, nu asa, pentru ca e la indemana. ma ingrijoreaza un pic ca tigarile si berea si-au pierdut gustul, dar de fapt, ar trebui sa ma bucur.
aseara am aflat clar ca ce credeam eu e complet aiurea. laudam la un moment dat faptul ca pot scrie un text, la prima mana, dintr-o rasuflare(si nu ma refer la BS) si ca dupa ce pun punct si recitesc, imi place cum a iesit si nu vreau sa-l schimb pentru ca mi se pare ca e mai autentic asa. ei bine, daca e vorba de texte jurnalistice, un om pe care il respect cu adevarat, are asta din partea mea, tocmai pentru capacitatea si daruirea cu care vrea, poate si chiar ii place, sa muncesca enorm, editand texte. (mai e si scrisul, evident)
abia astept casuta noua, din centrul centrului, sa dorm si sa gandesc in ea. si poate chiar sa produc ceva ce imi doresc de atata timp.
exista pacate care-mi plac si de aia le fac si pacate care pur si simplu mi se intampla si pe care le urasc cu desavarsire. dar de care mi-e greu sa cred ca am sa scap vreodata. dar vreau, chiar vreau sa scap de starile stupide in care mi se infunda ratiunea complet si nimic din mine, aia de care imi place, nu mai functioneaza.
daca exista oameni care nu sunt influentabili, gelosi, invidiosi sau nehotarati, atunci ei si numai ei, cunosc fericirea. desi stiu ca nu exista asa ceva. asta ne face oameni, cred.
mai am multe si incredibil de frumoase. nu sunt facute de mine, dar abia astept sa-mi iau mac-ul la bunici si sa le vad pe toate cele aproape 400 de london babies.
si sa-mi iau si filme. si o sa ma umplu de dor. vreau sa il acumulez strans si bine si sa-l fac sa explodeze pana la ultima picatura, in momentul revederii.
sau À bout de souffle, versiunea originala, cea din 1960. nu o sa intru in detalii tehnico culturale, cum ca ar fi unul dintre filmele care fac parte din noul val frantuzesc de film, sub regia lui godard, nu!
raman la un jean paul belmondo delicos de tanar, care isi mangaie buzele carnoase perfect ganditor si ametitor, cu o privire usor junior bovina, dar care cu siguranta a facut furori la vremea aceea. m-am bucurat sa aflu ca mai traieste si inca fimeaza pentru 2009, la onorabilii 81 de ani.
ea, jean seberg, m-a impresionat postfactum. "later in her life Seberg became involved in anti-war politics and was the target of an undercover campaign by the FBI to discredit her because of her association with several members of the Black Panther party. She was found dead under mysterious circumstances in a Paris suburb in 1979"
femeia asta a trait intr-o vreme in care eu nici macar nu existam, dar parea atat de cotidiana si actuala.
mai poate fi definita si astfel:
Spouse Dennis Berry (1972 - 8 September 1979) (her death) Romain Gary (16 October 1962 - 1970) (divorced) 2 children François Moreuil (5 September 1958 - 1 June 1960) (divorced)
oricum mi-a placut mult filmul, cu atat mai mult cu cat mai vazusem cele mai savuroase scene din el. fara sa-mi amintesc sursa si mai ales pentru ca senzatia de placere a fost continuata de textul pe care mi l-a dat tudor la citit, a doua zi. si in care am proiectat scenele respective. coincidentele nu sunt mereu intamplatoare, iar uneori te pot ajuta, prin insiruirea lor, sa iti prelungesti senzatii, care pot sfarsi prin a te defini.
incaltarile cand sunt mai frumoase si mai in forma, dor mai tare. dupa care, pe masura ce devin mai urate si mai vechi, devin din ce in ce mai comode. nu e drept!
dar cate lucruri nu evolueaza exact la fel? cate paralele nu se pot face pornind de la aceasta situatie simpla, banala, pe care am experimentat-o eu, din plin, foarte recent?! multe, multe, de la iubire pana la job, o locuinta sau mai stiu eu ce schimbare:) cred ca revelatia suprema va veni cand o sa am noroc de niste pantofi minunati, care n-or sa ma raneasca niciodata si o sa ramana in forma forever and ever. Atunci, am sa pot spune: imi doresc un iubit precum pantofii mei unici si minunati si o casa la fel si un job la fel si o viata la fel.
am avut zile pline si reusite. chiar am uitat de mine si de probleme de care deocamdata nu prea stiu cum sa scap:) sper sa se vada in tabu, numarul din luna mai, ce m-a bucurat foarte tare zilele astea:)
si mai zic:
aseara am descoperit un hairstylist desavarsit. daca poti sa te concentrezi doar pe meritele lui profi si ignori bratarile si inelele care iti zornaie fizic si psihic in creier.
ideea e ca trebuie sa merg la el o data la o luna si jumatate, timp de 4 luni, pentru a-mi schimba sanatos si eficient felul in care-mi arata podoaba capilara acum. am prea mult par si doua vartejuri dificil plasate. a fost foarte dragut, ca si cand m-as fi dus la un medic de par, care vrea sa ma faca bine si imi va supraveghea tratamentul, in urmatoarele patru luni. rasfat:)
desi as fi preferat sa se rezolve totul pe loc si sa pot avea ce freza vreau, cand vreau. sunt atat de speciala uneori incat doare pur si simplu!!!!!!
"it was when Linda first saw the wedding photo that she actually realized she had married a large fish"
(:))))))))))))))))))))))))
nicio zi fara wulffmorgenthaler. cu doar cateva clickuri(date o singura data, for ever and ever) poti sa ai acces in fiecare zi la cele mai perverse si amuzante, creative si inteligente minti din lume. si surprinzatoare si minunate si extrem de sadice si scarboase uneori. mai multe, la ei pe site.
astept, asta fac de ceva timp. imi alimentez asteptarea cu multe lucruri care imi ocupa timpul acestei asteptari. mi-am dat seama ca nu am timp sa ma mai gandesc la lucruri. ci doar le fac. si intre ele nu mai e pic de spatiu de aprofundare. niciodata n-am fost buna la cumpatat lucruri in tihna, dar de la un timp, m-am trezit intr-un ritm in care nu imi mai dau niciun moment doar cu mine. putinele momente care ar putea sa fie de singuratate reflexiva sunt cufundate intr-o carte, in muzica, intr-un film, doua, trei. nici cand merg singura pe strada sau cu metroul sau autobuzul nu ma gandesc la lucrurile care mi se intampla (pentru ca citesc). si pierd si savoarea lor, astfel. trebuie sa recapat voluptatea retrairii lucrurilor care mi se intampla. pentru ca sunt unele foarte frumoase, care chiar merita. haosul este si el bun, dar face timpul sa treaca prea repede si uit ca vreau sa traiesc simtind viata.
aseara am avut o discutie interesanta, dar agasanta cu o amica, despre ce vor femeile. evident ca in primul rand, stiu mai bine ce nu vor decat ce vor. apoi nu stiu, de multe ori, sa evalueze corect ceea ce au si mereu isi doresc mai mult ce nu au, decat ce au. in principiu, este preferabil sa nu fii singura ever ever, dar complet stupid este sa fii cu cineva despre care stii ca nu e EL si nici n-o sa fie vreodata.
daca mai ai putini ani pana la 30 de ani, pe ce e bine sa te concentrrezi, pe cautarea acelui EL, the one and only sau sa te mai bagi in relatii care sunt frumoase, dar total imprevizibile ca finalitate si ca sens?? e bine sa te gandesti macar la lucruri in felul asta?
ea mai zicea: eram la gimnastica cu o prietena. si la un moment dat antrenoarea ne intreaba cati ani avem. si a primit raspunsul: 27 si 28. si sunteti maritate? NU.(hihihi) da, a zis antrenoarea, inteleg. radeti acum, dar sa stiti ca dupa 30 de ani, si voi mai aveti putin pana acolo, n-o sa mai fie asa amuzant sa raspundeti NU la intrebarea asta. (hahahahahha):D
sa nu uitam ca totul este ralativ, am incercat sa o conving pe amica mea. si cu mult prea multe variabile pentru a-ti face astfel de probleme. si pana una alta, sa n-o mai prind cu probleme din astea, la masa mea:))
"I've always wanted the string quartet to be vital, and energetic, and alive, and cool, and not afraid to kick ass and be absolutely beautiful and ugly if it has to be. But it has to be expressive of life. To tell the whole story with grace and humor and depth. And to tell the whole story, if possible."
asa spune cosminaici ca s-au nascut strumfii, acum 50 de ani, cand creatorul lor, desenatorul Peyo, a stalcit cuvintele, stranutand la masa in timp ce cauta solnita. din 1958 si pana azi, hannna-barbera au transformat seria de benzi desenate in desen animat, iar pe la inceputul anilor 90' ne-am distrat si noi cu ei. eu urmaream strumfii pe vremea aia dar nu mai tin minte nimic, nimic. interesant este cum se leaga primul episod din prima serie a strumfilor de recenta campanie unicef.
eu cred ca n-am experimentat pana acum dorul de o persoana anume, asa cum il resimt fata de perioade si senzatii. imi e mult mai cumplit de dor de lucrurile nedefinite care m-au alcatuit pana acum, decat de oameni si de evenimente punctuale. chiar daca VH1 e un post TV, si ma refer la VH1, the british one, pentru mine inseamna perioada din liceu, cand petrecem ore intregi in fata MTV Europe si VH1, impreuna cu anca sau fara. si ea o particica din senzatie. si dupa-amiezile si oasis si blur si the verve si tenesii si bluzele de trening rosii, verzi sau albastre, stranse pe corp si cu fermoar accentuat. si ciprian din clasa a 10 i, pe holurile atat de pe placul meu de la lazar, mai ales cand afara ploua.
bunuel, 1972. as putea numara filmele egalabile cu la charme discrete de la burgeoisie pe degetele-mi de la maini, poate si de la picioare. celelalte sunt facute sa ne ocupe timpul, de umplutura. un absurd mai colorat decat a lui ionesco, mai cu carne pe el, suprarealist, cum altfel!
o trairea care se tot tine dupa mine. lisbon story ar putea fi povestea care vrea sa salveze "filmul" si sa reaminteasca semnificatiile pe care le are arta cinematografica pentru simtire.
wenders exprima frumosul fara a folosi oameni frumosi (teresa salguerio e exceptia), dar plasandu-i in unul dintre cele mai estetice orase din lume, cu misiunea de a relansa filmul ca arta in sufletul cineastilor blazati.
si dimensiunile internetului de catva timp, irina are in status constatarea intrebatoare: pamantul e rotund, internetul cum o fi? si n-am apucat sa aprofundez. ma gandeam ca ea e master of puppets la internetics si ca de aici i se trage si statusul. dar am intrat pe link si am gasit cea mai neobosita sura de informatii linkuite dragalas. eu m-am oprit mai mult la hipopotami, dar sunt acolo, la indemana cui stie, o gramada de stiri si informatii utile si cu sarg adunate din lumea nedimensionata a internetului. puternica tenta francofona, dar merge:)!
toni stie! lansarea pe 21 martie in SUA. asteptam sa descarcam sau sa facem efortul de a merge in salile acelea cu multe scaune plusate (sau nu) si un ecran mare pe perete.
intr-o perioada de minima verva si inspiratie, e bine ca am totusi ocazia, by default aproape, sa vad lucruri pe care ar fi trebuit sa le vad de mult, dar pe care le-am omis din varii motive. asa se intampla si cu corpse bride, de care stiam, stiam , dar nu am catadicist sa fac ceva sa-l vad. il pun aici pentru ca mi-a placut mult, asa cum ma asteptam, si pentru ca vreau sa subliniez ca oricat de shitty ar parea viata uneori, mai exista si lucruri dragute. chiar dragute. (dragut, asta, la mine e un superlativ, nici mai mult nici mai putin.n-am imaginatie sa exprim altfel, ceva care imi place cu adevarat, oricat de stupid ar suna).
altfel, ma simt complet alienata. nu stiu de ce, desi imi vin multe explicatii in minte. dar asta e starea de spirit care ma urmareste de ceva timp, plus un praf de anxietate si multe kilograme de dorinta de schimbare. poate de asta m-am lasat pur si simplu de fumat. o sa ies la cate un pahar de apa, in cusca amenajata pentru fumat, asta ca sa nu sucombez de alienare. am facut multe poze cu iezi si capra, la bunici. mi-a placut sa-i revad si sa-i admir la cei 75 si respectiv 80 de ani ai lor. numere rotunde pe care o sa-i admir in continuare rotunjindu-le. am mancat paine la ţest cu miere de salcam. f bun bun. am dat si lui cosmin. f bun bun a zis si el:)
tim burton, cand era in forma. asta se intampla prin 1982. Nici eu nu suport sa dezaprob ceva la Burton, dar ultimul Sweeny Todd m-a panicat. cum naiba??? dar sa stick la ceea ce e cu adevarat minunat. pentru ca avem la ce:)
si nu vroiam sa vad juno. la ce bun un film cu o adolescenta insarcinata care trece cu brio peste situatie? adevarul e ca am citit pur si simplu o cronica stupida in time out. in care fata asta si scenariul erau facute cu ou si cu otet. s t u p i d li se mai intampla si lor. poate au nevoie de forte noi acolo:D :-) sa ma anunte si pe mine daca asa sta treaba!
doar un strop dintr-o coloana sonora despre care s-a scris mult pe bloguri, dar care ma fascineaza pentru ca desi nu as asculta asa ceva de obicei, astea chiar mi se par irezistibile. e ca si cand, o data pe an, pana si un anorexic papa o felie mare de tort!!!:):D!?!
dupa ce a aratat cu rabdare si elocventa cat de distrusi si tristi sunt oamenii in diversitatea si efemeritatea lor, houellebecq incheie:
"dupa ce am rupt cordonul omblical care ne lega de umanitate, noi traim. din punctul de vedere al oamenilor, traim o viata fericita; e drept ca noi am fost capabili sa invingem fortele egoismului, cruzimii si furiei, de nedepasit pentru ei; o specie trista si mizera, abia diferita de maimuta, care totusi purta in ea atata aspiratii nobile. o specie chinuita, contradictorie individualista si belicoasa, de un egoism fara margini, capabila uneori de explozii de violenta teribile, dar care n-a incetat o clipa sa creada in bunatate si in iubire" etc etc
we really suck!
oricum, tipul, complet antipatic, macabru si deprimant, are meritul ca a reusit sa reia ideea lui aldous huxley* intr-un mod onorabil. i-a dat si amprenta personala, umana, in dezumanizarea lui. i-a creat chiar si un context sau un un punct de plecare, post factum.
mi-am mai dat seama si ca nu sunt pe faza, cand e vorba de facut fotografii. ar trebui sa fiu mai promta, ca doar pentru mine o fac. de exemplu, mtr-ul a contribuit la starea mea de bine, prin ceea ce s-a intamplat in aer liber, dar si interiorul, cu carturestiul si clubul, au contribuit in forta:) martisorul a fost, ca sarbatoare, poate mai intens simtit decat craciunul si anul nou. si asta e ceva, avand in vedere ca pana acum, nici nu prea exista. desi mereu am primit martisoare dragute, de la oameni care inseamna ceva pentru mine. dar anul asta s-au intrecut pe ei si simbolul a ceea ce am primit, ca tot, de la ei, a fost peste asteptarile mele. traiasca broscutele testoase!!!!(primite in numar de trei:D) in editia de anul acesta a martisorului:)
asculta ana cu multa placere albumul in rainbows, de cateva luni. si avea melodiile ei preferate si credea ca radiohead nu mai sunt de mult un mister, pentru ea. au ajuta-o sa adoarma, sa se dea placut cu metroul, sa treaca peste anxietati si angoase existentiale. mai ales cu melodiile de pe cel mai recent album, pe care l-a primit de doua ori. o data, de la tudor, alta data, de la sorina. ea nu si l-a dat jos niciodata cu mana ei, pentru ca il avea de la ei. ei si aseara, eram eu la clubul taranului si dupa un concert du-te vino ascultat cu destula placere, incepe sa se auda in rainbows. pe scurt, am descoperit ca eu nu stiam, dar habar nu aveam de all i need, ca si cand melodia asta nici n-ar fi existat. duamne. sunt o ignoranta superficiala, victima usoara pentru orice scapare a sistemului personal si social si de care or mai fi ele sistemele. oare cate lucruri imi mai scapa? oare cat de diferite sunt perceptiile oamenilor aparent asemanatori si care traiesc in acelasi context, asupra vietii cotidiene? asupra aceleiasi realitati? oare exista asa ceva? una bucata realitate? mnu prea cred!(ton adolescentin, tocmai bun de un oracol, asumat complet:))
si daca nu e clar inca, i love british people and the way they talk!
hello boys and girls. am avut una dintre cele mai soft (as in placute) vacante din viata mea. totally zen. n-am niciun merit, pur si simplu s-a intamplat sa fie multa chimie intre oamenii cu care am plecat pa pa! si chiar ca nu la asta ma asteptam, avand in vedere combinatia:)
s-a marcat putina viena, tradusa in cam 7 cafele in 2 zile si tot atatea nopti, 26 de ore nedormite si cate o ora si jumatate de zbor cu avionul, dormite snur, fara mari complicatii. s-a mai intamplat si the cure, care asa cum am tot zis, au fost complet straini pentru mine si de care m-as fi putut si lipsi daca stiam dinainte cum o sa fie:D am exagerat, dar i-as fi vrut altfel, ce vina am eu daca asa m-am simtit?
am vazut cu ocazia asta una dintre cele mai imputite, la propriu, cafenele din lume, plasata pe una dintre cele mai fency bulevarde din viena. (cafe raymund, stay away, bad bad, very cah!)
viena ramane un oras cu mai multe orase in el, un fel de papusa ruseasca cu multe surprize. o fi buna cafe con leche din spania dar si cafeaua vieneza le are pe ale ei:) si eu m-am bucurat din plin de asta.
m-as mai duce la viena, pentru ca nu am vazut tot ce era de vazut, evident, dar cred ca numai daca ar fi inclusa intr-un program cu mai mult somn si mai mult soare:) eventual intre alte doua orase minunate care chiar merita vazute.
nu pot sa inchei fara sa nu amintesc de hundertwasser. spre surprinderea mea, exista oameni dragi mie care nu stiau cine e sau a fost acest hundertwasser. pentru ei, explicatia lui tata: "hundertwasser a fost un artist austriac, cu bani, care cu multa fantezie a schimbat fatadele anoste ale unor cladiri, transformandu-le in niste opere de arta care amintesc foarte bine de arta lui gaudi. asta pe langa lucrarile lui, picturi, arta grafica etc.". pentru cine nu stie, gaudi a fost un arhitect spaniol, care nu doar crea fatade fanteziste si vesele pentru cladiri, ci concepea cu totul cladirile respective. asta de la mine, restul de la wikipedia, daca este cineva interesat.
fara sa ne fie atata rau, fara oboseli cronice si nejustificate sa asimilam mai bine mancarea, la vitamine, minerale si alte bunatati de gen ma refer, nu la altfel de asimilari sa nu mai aud oameni care se plang de ficat, nu pentru ca ma deranjeaza ci pentru ca as vrea sa uitam ca avem ficat, sa functioneze brici si singur si in liniste
credeam ca numai la mine in redactie, in cladire, oamenii sufera de greturi si ulcere, dar aseara m-am intalnit cu oameni dragi, pe care nu-i mai vasuzem de mult. si, la o bere, cand nu eram atenta sau nu vroiam sa fiu atenta, i-am auzit clar vorbind despre ficat. mai exact cum isi simt ficatul in fiecare dimineata. la naiba. si nu e nimeni alcoolic, sunt toti tineri, sper eu, inca!
protestez spontan si permanent impotriva tuturor organelor care ne impiedica sa fim normali, pana la urma.
eu sufar de fatigue acuta, sora cu abulismul, dar fiziologic vorbind, fara alte implicatii psihice.
si e urat si m-am saturat. o sa bag niste leacuri!
infasurat intr-un halat alb de baie, intr-un mic balcon parizian, marcello mastroianni imbratisa parisul si spunea:
"iubesc parisul. si imi place sa traiesc aici, pentru ca stiu ca aici sunt de toate. am la indemna si arta cea mai buna si mancarea cea mai buna si femeile si bautura si cultura. chiar daca nu am nevoie de ele, ele imi sunt la indemana si stiu ca daca le vreau, am de unde sa le iau. asta inseamna totul pentru mine. chiar daca nu vreau sa folosesc ceva tot timpul, cel mai mult conteaza sa stiu ca am la indemna lucrurile acelea".
evident ca marcello a fost mult mai inspirat decat sunt eu in seara asta. ani de zile cred, am tinut minte exact, frazele lui, dar acum nu mai pot sa redau decat atat. in capul meu e clar insa. bunastarea, accesul la orice te intereseaza sunt drepturi de care uneori am impresia ca romanii aleg sa se priveze.
i wish for la dolce vita! marcello made a bit of what i am today:)
adica trebuie sa merg la viena pentru concertul the cure. sa ma bucur sau sa ma enervez?
nu inteleg de ce e tarantino fermecat de discutiile despre nimicuri dintre chicks, dar se pare ca-i plac mult si ne cam chinuie cu ele. deloc intamplator, fetishismul lui merge uns cu piesa chick habbit si asta merita efortul de a-i suporta interpretarea proprie in privinta "femeii". daca rezisti insa si treci cu indulgenta peste pasajele cu taca taca, o sa fii cu siguranta recompensat, fericit si imbatat:)
chick habit, april march
pentru cine stie, eu am vazut scena asta de mai multe ori, cel mai recent in seara asta:D, pur intamplator!
ca in orice tarantino, coloana sonora are rolul ei in film. merita toata, desi trebuie insistat mai ales pe the coasters de la april march nu-mi place decat melodia de sus.
asa se cheama ce am simtit azi, intr-una, de cand am ajuns la job si pana acum. starea asta nesuferita are un ritm al ei, creste si descreste, dar nu se opreste. cote inalte a avut cand am intrat pe blogrollul andrei si am luat la rand blogurile de acolo. oameni care se iau in serios, care scriu lucruri serioase, infipte in realitate. m-am panicat pentru ca eu nu sunt asa, iar lumea, pana la urma, merge inainte pentru ca exista oameni care traiesc pentru a se lua in serios. si andra se ia in serios pe blogul ei si face fiecare pas pe luna, perfect strategic. apoi ma panichez pentru ca am zile in care nu sunt deloc eficienta in lumea asta care se ia in serios si in care trebuie sa produc articole economice la zi, asa cum fac colegii mei, de altfel, asa cum "se face". pur si simplu ma duc sa fumez in curtea betonata, care inconjoara pe jumatate cladirea de sticla, serioasa, de langa cimitirul ce troneaza pe strada reinvierii, si imi vine sa vomit de anxietate. cateodata raman asa de tare pe dinafara ritmului care sustine sitemul asta, job, societate, noi si capsoarele noastre serioase si infipte in cotidian, incat ma sperii pur si simplu. si nici macar nu vreau sa traiesc pe o insula, sa ma innec in beatitudine gratuita. as vrea, in schimb, sa am atacuri de panica intr-o lume careia sa simt ca ii apartin, sa imi vina sa vomit de nervi, pentru ca nu-mi ies lucuri in care cred si pe care le fac, pentru ca le simt sau cel putin, imi plac.
eu: asta e raspunsul pentru toata viata? eu: cum ar veni, sensul eu: explicatia eu: sau asta e de fapt, viata? eu: te dau pe blog cu asta cosmin: viata, raspunsul, sensul. toate gesturile lui mari de om mic, toate sunt LECTIA! eu: :)) eu: :-* cosmin: iti dai seama ca daca inca din rocky 1 gandea in felul asta, ce matur putea sa fie. vorbea putin, insa traia totul cosmin: toti dusmanii lui imaginari, toate obstacolele lui inexistente, toate treptele lui inchipuite cosmin: toate sunt acolo, ale lui si ale noastre cosmin: cum sa nu candideze omul asta pentru nici o functie? cosmin: are RASPUNSURI! eu: hmm eu: o sa ma limitez cu intelegerea la faptul ca ai vazut in imaginile acelea un raspuns la intrebarea ce este viata eu: si ca e o metafora eu::D cosmin: nu, e TOTUL. rambo nu poate fi luat cu lingurita
mi-a placut povestea cu pustiul copywriter la BBDO care dupa ce a facut parte din echipa care a organizat adprint-ul acum 4 ani, a luat sambata un inger, pentru ce face acum. imi place sa vad oameni incantati de ce fac, poate ajung si eu acolo, la batranete macar:D asta cu batranetea imi aduce aminte de discutiile de ieri, cand eram la brasov, sase oameni, si aveam o zi intreaga la dispozitie sa ne plimbam prin orasul "romantic', cum i-a zis florin, ironic. si de fapt, ne-am trezit, am intrat in primul bistro/restaurant, am baut cafele, am mancat o gramada, dupa care, la ora 15, dupa discutii intens contradictorii, ne-am urcat in masini si am intins-o acasa. topicul de discutii a fost - cine vrea acasa repede vs cine vrea sa mai profite de brasov. s-a lasat cu: "daca nu ne plimbam acum, cand suntem tineri, atunci cand naibii ne mai plimbam"? "pai la batranete, atunci o sa ai tot timpul sa te plimbi" "dar daca mergem acum acasa, o sa ajungem prea repede si oricum maine mergem la serviciu" "bine, hai sa mergem, oricum am de spalat" ce vreau sa spun este ca e iarna si ma enerveaza ca e prea frig sa-mi misc oasele in aer liber si imi mai intinde nervii si ca toata lumea are o mare lehamite de job si as vrea sa mai vad si oameni entuziasmati, poate se ia si la mine, un pic. dar nu e chip. i need a change so much, it hurts!
vreau sa vad diseara atonement, cel mai bun film si la bafta, ce mai astept?
"he knew Paris was for lovers. he just didn't think they were all hers"
pentru ca o sa razi. si o sa tot razi. pentru ca rasul o sa te salveze de scenele care o sa te faca sa te simti, simti si iarasi simti. ce m-a scurtcircuitat la un moment dat (si se pare ca nu numai pe mine, pentru ca citatul asta troneaza la categoria quotes):
"it always fascinated me how people go from loving you madly to nothing at all, nothing. it hurts so much. when i feel someone is going to leave me, i have a tendency to break up first before i get to hear the whole thing. here it is. one more, one less. another wasted love story. i really love this one. when i think that its over, that i'll never see him again like this... well yes, i'll bump into him, we'll meet our new boyfriend and girlfriend, act as if we had never been together, then we'll slowly think of each other less and less until we forget each other completely. almost. always the same for me. break up, break down. drunk up, fool around. meet one guy, then another, fuck around. forget the one and only. then after a few months of total emptiness start again to look for true love, desperately look everywhere and after two years of loneliness meet a new love and swear it is the one, until that one is gone as well. there's a moment in life where you can't recover any more from another break-up. and even if this person bugs you sixty percent of the time, well you still can’t live without him. and even if he wakes you up every day by sneezing right in your face, well you love his sneezes more than anyone else's kisses".
poate n-am zis ca e din categoria comedy / drama / romance:D
july delphi are toata admiratia mea, fara pic de retinere. rareori mi se intampla sa admir fara strop de negura a frustrarilor proprii. dar ea reuseste, pur si simplu. nu zic mai mult, desi eu stiu mai mult de pe aici. bine, bine, parintii ei din film, sunt chiar parintii delphi. n-avea cum sa iasa asa, decat din niste parinti ca aia:))
daca vreau sa fie asta blogul meu si numai al meu, in sensul ca refuz sa fac din el o extensie de brand personal, oare de ce ma afecteaza ca n-am avut sambata trafic? ori? ori? presimt ca o sa cedez si o sa-mi scriu numele blogului pe toate drumurile, si n-o sa mai fie creier de prieten, cunostinta, care sa nu stie de el. numai asa, sa vad ca am trafic gras. adica sora-mea habar nu avea vineri seara ca am blog si mie mi-e(mi-era) bine asa. hmmmm ana si-a pierdut coerenta interioara, aia pe care n-a avut-o ever:))) si mai vorbeste si despre ea ca si cand ar fi alta persoana. OMG! locul asta trebuie sa ramana nealterat de sfortari interioare care sa faca din el ceva ce nu vrea sa fie. acum vorbesc si despre blog ca si cand ar avea vointa proprie. hmmmm
vad imaginea asta in fiecare zi. mi-am luat albumul in vremea cand lucram la carturesti. mi-a placut mereu foarte mult, mai ales pentru ca atinge locul ala din mine unde sunt numai eu si un "el" nedefinit, dar mereu prezent acolo, daca arunc o privire. cred ca fiecare dintre noi are inauntru un loc aparte, unde indiferent cat de bine sau rau am fi, cat de indragostiti sau plictisiti, casatoriti sau in prag de, departe de orice tentativa amoroasa sau nu, avem totusi acolo un loc aparte unde privim si ne intalnim cu "el" sau "ea", corespondentul nostru perfect, atat de "bun" si "minunat", care in realitate nu ar putea sa existe. si eu, cand ma uit sau ma uitam, pe vremea cand am cumparat albumul, la imaginea asta, ma intalneam cu "el" si deveneam parte din poveste.
mi-a parut rau sa aflu ca nu e un instantaneu, ca de altfel mai toate lucrarile lui doisneau, dar asta e. doisneau ramane doisneau.
nu ignor debutul, dar baiuteii, nu au la pagina 123 niciun pic de punct si asta ma scoate din joc.
aseara, in baruletul in care mi-am facut veacul, am ramas la un moment dat singura la masa si mi-am dat seama cat de mult imi place sa aud ce se vorbeste la alte mese. nu sa ascult, ci sa aud. am obiceiul asta de mult si nu i-am dat niciodata atentie, dar aseara mi-am dat aseama ca da, il am, si da, imi place. s-a facut liniste la masa mea si atunci au aparut in prim plan vocile de la mesele apropiate. m-am uitat la cei doi care stateau la masa din dreapta. un el, grasut bine, cu ochelari, pe la 20 si ceva de ani, in jumatatea de dincolo de 25. manca tacticos dintr-un vas mic, plin cu alune sau fistic sau ce-or fi fost. ea, statea peste masa, in fata lui. aceeasi varsta, imbracata deranjant de tern si cuminte, dar plina de afecatare, cu o esarfa mare infasurata in jurul gatului de neghicit. avea un nas destul de mare si foarte ascutit si ochii mici. bea ceai dintr-un pahar turcesc si manca alaturi de el, din vasul mic din care dispareau alunele. ea: da, mi-a zis ca a vazut pe cineva care seamana cu mine, de mai multe ori prin zona, dar ca nu avea cum sa fiu eu, pentru ca tipa aia era prea imbatranita ca sa fiu eu. grasutul: aha ea: iti dai seama ca eram eu, de fapt! doar am stat atatia ani in berceni, sigur eram eu, sigur pe mine m-a vazut, sigur eu eram aia imbatranita. grasutul: nu stiu ce sa zic ea: si are dreptate. stii ca am imbatranit? grasutul:eu nu am cum sa-mi dau seama, te vad prea des. ea: mi-am dat seama si singura ca am imbatranit. stii cand? cand am fost sa-mi iau diploma de la facultate. in dosarul ala iti dau si diploma de la bac. si fiecare au poza. si le-am pus asa, una langa alta, si m-am uitat. se vedea schimbarea. la 18 ani eram un copil! iar cand terminam facultatea eram schimbata, mai nashpa, iar dupa "n" ani de atunci, acum, si mai nashpa! din ce in ce mai rau, iti spun! mi-a placut gradatia. "copil, nashpa, si mai nashpa" si nu i-am mai auzit. m-am gandit la mine, evident. nu cred ca mi se aplica gradatia asta. nu sufar de imbatraneala si nici testul cu pozele nu o sa-l fac. inca!
"draga dumnezeu, am azi o suta de ani. ca tanti roz. dorm cam mult dar ma simt bine. incerc sa le explic parintilor mei ca viata e un dar buclucas. la inceput ai tendinta sa-l supraestimezi crezand ca viata pe care a-i primit-o este vesnica. apoi, dimpotriva, il subestimezi, gasind ca-i o porcarie scurta, de nu-ntelegi nimic din ea si pe care uneori ti-ar veni s-o arunci de sa nu se vada. abia catre sfarsit pricepi ca nu-i vorba de niciun dar, ci de un simplu imprumut. pe care trebuie sa incerci sa-l meriti. la cei o suta de ani ai mei pot spune ca stiu despre ce vorbesc. cu cat imbatranesti mai mult, cu atat se cade sa ai bunul gust de a aprecia viata. trebuie sa devii rafinat, artist. la douazeci de ani, orice cretin stie sa se bucure de viata, dar la o suta, cand nici macar sa te misti nu mai esti in stare, trebuie sa stii sa-ti pui inteligenta la lucru. nu-mi dau seama daca am reusit. fa-le tu o vizita. du tu pana la capat ce-am inceput. eu ma simt cam obosit. te pup, pe maine, oscar"
satula. de starea asta asa de mers pe sarma. in principiu, totul e ok, dar la naiba, cred ca ziua a devenit prea lunga, cu prea multe evenimente stupide, in fond, dar care ma influenteaza prea tare si imi strica zenul cu care imi incep ziua sau noaptea.
se cheama cred, ca sunt labila. ce cuvant urat. alte cuvinte urate:
frustrat libidinos caterinca(chiar daca nu e un cuvant propriu zis, il mai aud eu cateodata, ba l-am vazut si scris, pe un panou pentru biscuitii bazaconii, cel mai stupid ad ever, plasat in statia de metrou de la unirii, linia spre dristor)
si gata, ca mai sunt o tona, dar n-are rost sa pangaresc aici cu ele.
si inca ceva de care pana si eu m-am plictisit. as vrea sa nu ma mai afecteze asa de tare faptul ca a murit nu stiu ce vedeta. dar in stupizenia, pe care mi-o asum, am impresia ca au si ele, vedetele, mai bine zis actorii, muzicienii, dansatorii, care ne plac, un rol al lor, in viata fiecaruia dintre noi. pana la urma cu munca lor ne petrecem de buna voie, unele dintre cele mai placute momente din viata. sau si mai plat spus, ei ne fac viata mai suportabila, de multe ori.
azi am aflat ca a murit cel care a jucat roul principal in fituica de film care mi-a devenit in adoloscenta sau in prima-mi si virgina tinerete, filmul preferat.
de ce sa nu recunosc ca mi-a stricat treaba asta definitiv ziua? e vorba de simboluri. disparitiile astea chiar ma duc cu gandul la cat de stupizi si fragili suntem.
cand eram mica, am gasit o explicatie pentru stupizenia ca exista pe lumea asta o mana de oameni care castiga o gramada de bani distrandu-se, si la vietile carora suntem cu totii conectati, si ma refer aici la stardom.
si ca daca li se intampla lor ceva, e un fel de mini lume, care ne pune la dispozitie reperele ei, pentru a vedea la o scara accesibila, ceea ce pana la urma ni se poate intampla si noua si chiar ni se intampla. :D
alex urzica: mi-ar placea sa citesc mai mult poezie scrisa de tine si mai putin proza eu: asta ce vrea sa insemne? alex urzica: faptul ca te exprimi mai bine in versuri albe decat in proza (ma raportez la micile povestioare pe care le-am citit pe blogul tau)
nu scriu povestioare pe blog, nici mici, nici mari. toate astea se trag de la
alex urzica: tudor e bleumarin irina e gri petrol, dar light andra e ca irina, dar pe mov noaptea e gri plus tudor ziua e gri translucid vacanta e galben caramiziu concediul are aceleasi nuante, dar e mai sobru, logic vama veche e crem portocaliu spania e galben inchis alex urzica: asta e scrisa de tine? eu: da ma eu: de cine sa fie scrisa? eu: eu: de ce? alex urzica: eu nu prea ma dau in vant dupa poezie alex urzica: poate putin cartarescu alex urzica: dar asta imi place la nebunie
:D
si i-am zis ca n-o sa mor fara sa scriu cateva carti si el a tinut-o pe a lui.
alex urzica: am zis ca ai scrie mult mult mai bine in versuri decat in proza. eu: ahhahaha alex urzica: poti scrie poeme in proza eu: multumesc
mda
azi am avut chef de cititorii mei:)
ce bine ca vine amon tobin ce bine ca ma duc la viena, la the cure noroc ca a fost soare azi, sper sa mai fie si maine si poimaine, etc, etc.
just like heaven
spinning on that dizzy edge i kissed his face and kissed his head and dreamed of all the different ways i had to make him glow
adica cat's eye elephant tears, prima lucrare in stadiu final, din prima viitoare expozitie a sculptorului claudiu chihaescu. asa cum zice el "e facuta doar cu mainile", dintr-un material "amalgam, un fel de ciment, un amestec pe care-l folosesc eu, in care pun mai multe substante"
numele reprezinta "un cuvant, un gand", iar lucrarea este rezultatul a ceea ce claudiu descrie: "ideea e ca nu mi-am dat seama decat cand am terminat, adica lucrez intr-un fel de vis, cu mainile. si am o stare atat de tensionata, de excitata, incat vad ce am facut doar dupa ce am terminat"
"lucrarea trebuie finisata si pentru fiecare (lucrare din expozitie) mai am de facut si socluri dedicate"
si "cand o sa fiu gata o sa chem un fotograf"
dimensiune 50 de cm
sunt curioasa, maine ce minunatii o sa mai primesc pe mess si de (la) cine?
cosmin e portocaliu aproape caramiziu, cu stropi albastri si ceva metal sorina e gri luminos, aproape silver fondant prima mea iubire e rosu sidefiu a doua e galben inchis, spre aramiu deschis intre atunci si acum a fost o perioada crem, aproape olive bucuros mediafax a fost oarecum grena carturesti, verde vesel si crud anca mea e galben si maroniu, combinate bs e albastru, normal selinger e galben, evident diminetile sunt sidefii verile sunt galben spic primaverile sunt culoarea scoartei tinere de copac, i'm not kidding tata e negru cu gri, ca barba lui, acum aproape alba mama a devenit rosu pastel alexandra, bunica-mea, e grena cu infiltratii argintii mihai, bunicul, e mereu auriu, nuanta blanda
cred ca teoria culorilor existente in fiecare cuvant pe care il rostim, mi-a fost confirmata prima data de j.d. salinger, in teddy din noua povestiri.
iar salinger a intrat in viata mea prin exarhu, pe vremea rondului de noapte, cand eram in liceu si nu adormeam cu anca, decat dupa ce ne indoctrina el.
tudor e bleumarin irina e gri petrol, dar light andra e ca irina, dar pe mov noaptea e gri plus tudor ziua e gri translucid vacanta e galben caramiziu concediul are aceleasi nuante, dar e mai sobru, logic vama veche e crem portocaliu spania e galben inchis
si mai cred ca fiecare are lista lui de culori.
desi exarhu m-a cultivat intru louis armstrong, piaf le are pe ale ei.
pana si eu m-am saturat de ele, dar uite ca am gasit-o pe Yael Naim nu-mi place de ea foarte tare si nici clipul. azi cel putin, nu-mi plac. ramane melodia.
i-am spus sorinei, ca azi imi vine sa tip, nu sa urlu, ceea ce conteaza, pentru ca exista o diferenta.
day's tune, a little bit psycho&jazzy
cu asta kenneth bager a recuperat superficialitatea mea de zilele trecute. tot el, tot el.
despre industria de fashion din romania nu stiu cine scrie si ce scrie, dar din insight-urile care au ajuns neoficial la mine, am deja o parere bine implementata: se fura ideile ca-n codru, cu nonsalanta ca sa nu zic nesimtire, pentru ca se subintelege asta.
avand in vedere conditiile, e cu atat mai pretios faptul ca ma pot bucura aici de urmatoarele imagini, in absoluta avanpremiera a targurilor de fashion de la paris si new york, unde carmen secareanu va participa curand cu creatiile din colectia proprie, toamna/iarna 2008.
fiinta asta
e de fapt
sunt unele fotografii in care imaginea e cu desavarsire feminina, dar n-am voie sa le arat.
dupa ce ajungi sa vorbesti cu iubitu-ti fost, despre pasiunile curente ale fiecaruia?
am observat ca exista un sport practicat intens de fiintele care se cred destepte, speciale si mult prea cool pentru a-si intina eu-ul prin contopirea deplina cu alta fiinta. cultul propriei persoane.
chiar daca nu intru in tiparul de mai sus, poate ar trebui sa o cultiv si eu pe ana maria mea si sa fac din ea cea mai placuta fiinta din lume pentru mine, sa o fac sa-mi ajunga in orice situatie, sa o inconjor de lucruri dragute si miununate si neaparat f fff f personale in minunatia lor si sa o dresez sa nu-i mai trebuiasca mare lucru pe langa sine.
oare au comandat piesa asta special pentru clipul cu pricina sau e vorba de o piesa cunoscuta si admirata de omenire de ceva vreme, si de care urechile mele (mici, da, f mici) nu au avut parte pana acum? oricum ar fi, in capul meu asta a fost primul gand cand am vazut spotul. e ceva comandat sau e ceva ales, care deja exista? si ma mai gandeam... ce bine se potrivesc versurile... si cat e de sweet...da asa m-am gandit, prada siroposeniei, dar linistita. pentru ca, da, ce daca e slim, super slim, cel mai slim? am si eu unul acasa, chiar daca mai viguros un pic, doar n-o sa-l arunc fix acum, pentru ca e mai gras si nu cedeaza atat de repede cand il mangai, cu un deget, doua degete sau chiar trei. ba nici la ciupit nu raspunde, asa cum face fratele lui mai mic. de altfel, de analogia cu siluetele s-au folosit si stevejobsii cand au vrut sa fie citit textul de pe site. "nu se slabeste peste noapte", spun ei. "la fel si noi, am stat si am muncit din greu ca sa-l aducem in forma maxima pe proaspatul livrat lumii, macbook air". traducere aproximativ adaptata.
as vrea melodia intreaga.
altfel, in timp ce steve jobs isi crestea cotele de piata, macar la capitolul audienta, eu stateam cuminte in redactia fermecata, in care pana si apa a secat la un moment dat si am avut parte de o serie mica si rapida de revelatii, bine stiute si rasavute de o mie de ori, la fiecare dintre joburile pe care le-am avut pana acum.
nu intru in detalii, dar azi, colega mea toni, a intrat in memoria mea vesnica prin articularea urmatoarei fraze.
"nu iti spun nimic, pentru ca, uneori, am impresia ca pentru tine jobul este o treaba scarboasa, pe care preferi sa nu o faci!"
unic, pentru ca mi-a placut la nebunie expresia. minunat, minunat! chiar daca suntem la un ziar de business, stim si noi sa fim plastici. mi-nu-nat! (se intelege ca t era foarte suparata in acele momente)
alt moment cricial al zilei a fost calatoria cu metroul. spre casa. nu aveam tragere de inima sa merg singura spre casa, pentru ca mi se par oribile metrourile iarna, pentru ca sunt cenusii si siniste si puturoase. dar, surpriza! tren nou, luminos, oameni putini. tineri. tineri draguti, fiecare cu castile lui, cu privirile lui, cu freza lui, cu tenesii lui. cei care nu aveu casti, se conversau la fel de draguti, cu frezele lor, cu privirile lor. eu cu castile mele, nu-i auzeam, a fost minunat. ascultam kenneth bager fragmente, si m-am gandit ca pana la urma se poate sa fii fericit si in romania, numai ca dureaza cateva fractiuni de secunda. am avut o stare de bine in metrou. si e foarte bine cand se intampla asa ceva.
si nici macar nu ma omor dupa fragmentele lui kenneth bager, chiar deloc.
cel putin eu asta seara l-am cunoscut si nu stiu nimic despre el, decat ca l-a avut ca fetish pe bach.
de mica mi-am dorit sa cunosc un pianist. asta pentru ca aveam o caseta cu lucrari de chopin si seara, inainte sa adorm inchideam ochii, acultand-o, si mi-l imaginam pe pianist. stiam de pe spatele copertei de caseta, ca era un el. si aveam si un fragment preferat, pe care nu-l mai retin si despre care credeam ca e raindrop prelude, dar asta seara mi-am dat seama ca totusi nu asta era. ideea e ca vroiam sa am o aventura cu acel pianist sau cel putin cu cineva care putea interpreta bucata aia, care intre timp mi-a si disparut din minte.
la capitolul eccentricities, pe wikipedia, se spune ca Glenn Herbert Gould avea obiceiul sa mormaie piesele pe care le interpreta, si drept urmare, inregistraile cu el dadeau bataie de cap tehnicienilor.
ca aici:
oare cum ar fi sa fii iubita de pianist?!!:) sau cainele lui:))
in alta ordine de idei, azi a fost o zi tragica, m-am trezit cu o bucata de dinte in palma, de dimineata, dinte de-al meu:((( si asta m-a deprimat, normal. si m-am gandit ca se trage de la faptul ca a merge iarna la cinematograf in romania, si nu la mall ma refer(acolo e alta poveste), e egal cu a-ti pierde bucati din dinti a doua zi. ii urasc pe toti cei care gestioneaza cinematografele din romania. sunt niste stupizi notorii care merita sa traiasca in frig si foame, in cele mai cumplite umori ale pamantului. sunt o scumpa:D, stiu:), dar chiar merita!
de cand nu am mai vizitat-o activ pe pukatuka, care dupa cum se vede, doarme dusa acolo, in grja micului si pretiosului print, sa vedem ce s-a mai intamplat.
am (re)descoperit ca:
oamenii pot fi ambalaje reciclabile, dupa rata cu care sentimentele si trairile pot sa dispara si sa apara din nou acolo, in ei, mai rapid sau mai lent, dar tot aia e
tanjesc sa merg la mare si ca iarna asta ma lasa complet rece, desi copacii inghetati si ninsi sunt unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am vazut vreodata, live
desi ai grija sa menajezi pe cineva timp de 7 ani, tot ti se sare in cap la un moment dat si ca, de fapt, daca e o buba undeva o sa explodeze oricum, oricat de mult ai vrea sa nu se intample si cu oricine, asta de dragul parafrazarii antetului:))
poate sa treaca un weekend intreg fara sa vad un film. tztztztz
stiu sa fac mamaliguta
unii au nevoie sa fie acasa pentru a posta, pe cand eu doar stau aici after job hours asteptandu-l pe c, alaturi de alte victime ale asteptarii:)
biletele surpriza lasate pe usa pot fi foarte sexy
cam atat, ca am fost si sunt racita.
aseara am ascultat mult asta, nu neaparat versurile. ma duce cu gandul la mare. mare. dimineata cand iesi din cort sau de unde naiba iesi si inca e liniste si vrei sa bei cafea, dar te pui la soarele bland pana se trezeste toata lumea:) si faci mai mult o baie de lumina decat de alt fel. si. si. si
sper sa ramana doar o zi si sa nu se extinda si sa ne apucam naibii sa muncim. dar pentru ca azi este, intr-adevar ziua lor, iata ce am citit eu azi noapte, plina de incantare, pe buda:D
"Si atunci cand dispare obiectul dorit, atunci cand cineva paraseste scena de bunavoie, in cealalta parte, a celui ramas in asteptare, pasinuea isi intensifica natura. E ca in dragoste. Iubesti, doresti sa fii cu persoana iubita, ai nevoie de prezenta ei. Ea iti da sens, te ancoreaza in lume, iti ofera un univers. Dar, din pacate, universul ala e de multe ori epuizabil. Suporti numai un anumit numar de repetitii ale unei scene, chiar daca la scena aia ajungi pe cai diverse. Apoi, ce sa faci, te schimbi in timp, incepi si iti doresti altceva, fiindca incepi sa fii altcineva. Daca unul dintre parteneri observa lucrurile astea si ia decizia de a parasi cuplul, nu respectivul sufera. Celalat sufera(aici nu sunt absolut deloc de acord:D) Orice relatie are un pasaj ascendent, cand partenerii se cunosc, cand lumile lor sunt puse in comun. Micile prostioare de zi cu zi intregesc o atmosfera, leaga sentimente si pun pe jar simturile intr-un mod placut. Daca unul dintre cei implicati in poveste e atat de pespicace incat sa stopeze relatia exact in vremea cand se apropie zona descendenta, s-a scos. Si-a asigurat pozitia de superstar in inima celuilalt. El va deveni: "iubirea vietii", va fi pus pe soclu, va fi termenul de comparatie, va fi un mit. Caci intre cei doi, bunaoara, nu a fost nimic rau! Iar de mituri te desparti greu. E destul de dificil sa iti reuseasca chestia asta, dar dupa cum vedem pe VH1, un "one hit wonder" e suficient pentru a te capatui!"
Republik, decembrie, articolul "Omul Personajul Alegerile si Relatiile de Cuplu Seinfeld", de Lucian Maier.
traim pur si simplu pentru a-i dezavantaja pe cei care sunt in prezent langa noi sau dimpotriva. si nu e vorba de vesnica drama a prezentului mutilat de proiectiile despre viitor.
ceea ce ti se cere, la un moment dat, mai mult sau putin evident, insistent, imperios sau subtil, si nu poti in ruptul capului face, poti pune pe tava fara nicio problema, in alt timp si context, lasand loc, poate, altor lucruri pe care refuzi sa le faci. s-o cheama evolutie, exista vesnicele nuante, la naiba, stiu ca totul e relativ. nu cred ca devii pur si simplu mai bun, mai intelept, dar asa se intampla. ideea e ca suntem ceea ce ne fac oamenii pe care i-am avut la un moment dat aproape, sa fim. de aici disperarea si debusolarea cand cineva de langa tine, dispare. felicitari celor care se descurca singuri, multumiri celor care m-au facut pe mine ceea ce sunt azi si multe ganduri celor care n-au avut de la mine ceea ce eu pot azi oferi.
felicitari, pentru ca e mai putin dureros mutumiri, cuvant mult prea modest pentru ceea ce as vrea sa spun, de fapt ganduri, nu pot fi contabilizate
de vazut taxidermia. a nu se crede un cuvant scris pe net despre el, nici macar unul.(mai putin, ca da, e de vazut, daca nu l-ati vazut inca) desi mi-a placut cineva, aici:) sau aici. unde mai pui ca ne place si amon tobin.
perioada soft, din punct de vedere al simturilor.(vorba ceea: totally zen, dar na, daca nu e a mea, nu pot sa-i dau decat o paranteza:) parca nu ma mai trezesc pentru a ma consuma intens si inutil. desi incepusem sa ma pricep. stiu ca sunt in vacanta si ca de aia ma simt asa, dar tot bine e. mai ales cand vezi ca altii se mai chinuie inca. si nici nu stii cand iti vine randul, din nou. oricum, nimic nu tine o vesnicie, nici bun, nici rau:D
.jpg)
