nu știu dacă e chiar panică, dar eu mi-am dat seama, ca dacă până la sasha orice putea să cadă pentru mine în prăpastia "totul are un început, un apogeu și un sfârșit", totuși ce simt pentru sasha sau prilejuit de sasha, pare cu adevărat absolut și când zic asta vreau să spun mai ales permanent și intens.
nu mai sunt singură clar, mă gândesc non stop la faptul că există cineva acolo pentru care nu numai că sunt responsabilă, dar pur si simplu cu care sunt conectată, no matter what. pur și simplu!
iar asta poate fi cu adevărat solicitant. și sasha nu e pe lume decât de 1 an, 5 luni și 15 zile :)
am observat că panica asta conectată crește, crește și e normal să crească, mă bucur că e așa, dar e și, cum spuneam, solicitant.
azi va ieși pentru prima dată cu tricicleta fără pedale, în parc. e atât de mic încât nu se poate urca sau coborî singur din șa. pentru toate acestea va fi acolo bona lui, draga de ela, care totuși nu sunt eu , mama lui, să îl ajute.
sunt sigură că totul va fi bine, pentru că așa sunt eu inconstient de pozitivă, dar totuși? dacă o să cadă, dacă o să fie îmbrâncit, alergat fără voia lui de mai știu eu ce sau cine, nici nu vreau să mă gândesc.
noroc că mai sunt azi și mâine și începe we. două zile în care să îl văd și eu în plină acțiune. plus că pot să îl duc și diseară în parc să recuperez măcar un pic din ce am pierdut azi la prânz, chiar dacă am ratat premiera.
vorbeam cu tatăl meu personal zilele trecute și l-am întrebat daca asta o să simt toata viața. nu dispare starea asta de panică legată de fapul că orice i se poate întâmpla, oricând, fără ca eu să fiu acolo și deci să intervin cumva? de ce nu mi-a spus nimeni asta înainte să mi-l propun pe sasha? e foarte greu. bineînțeles că tata mi-a răspuns că așa o să fie și cînd o să fie om în toata firea. buuuuuuun. tot pe el o să-l întreb și asta cu doi copii, menită ori să dubleze panica ori să o împartă cumva, miraculos. dar nu mă aștept la un răspuns concludent. obișnuit cu doi copii de o viață întreagă, nu are cum să mai știe adevărul despre cum e cu unul singur. trebuie întrebat cineva mai proaspăt.
culmea culmilor, tot sentimentul ăsta e deopotrivă intens până la disperare, dar e și al naibii de plăcut. poate pentru că am o mare încredere în el și minunăția care simt că este acest sasha :)
daca mi-ar fi spus cineva asa ceva, nu l-as fi crezut oricat de convins ar fi fost. si totusi trebuie sa ne impacam cu faptul ca jarvis a fost si nu mai este. s-a napustit asupra porumbeilor, numai ca era la etajul 9 si a cazut pe beton. ei, nici macar nu eram acasa. nu l-am vazut mort, doar stiu ca l-am lasat adormit pe un fotoliu si apoi cand m-am intors acasa n-am mai gasit decat o gaura in plasa geamului de la baie.
urasc baia aia si plasa aia si faptul ca m-am gandit ca poate vrea si el sa stea de vorba cu porumbeii, sa nu-i mai interzic chiar total accesul la aer. ar fi trebuit sa inchid geamul de la baie cand am plecat, dar l-am lasat intredeschis, pentru jarvis. si asa a fost :(
nimeni, niciodata, nu o sa ne consoleze. nici pe mine si nici pe doli, asta imi e clar. prea a fost parte din viata noastra, prea l-am lasat sa ne fie ca aerul cand veneam acasa. era si adorabil. cuminte si cam zevzec, in acelasi timp. as fi fost mai usor de consolat daca sasha ar fi apucat sa creasca cu el macar cativa ani de acum inainte. pentru ca se placeau :)
tin minte ca inainte sa se nasca sasha ma gandeam cu inima mica daca voi putea sa il iubesc mai mult decat pe jarvis (oricat de aberant mi se parea ca e gandul ala, nu ma puteam abtine). si stiu cat am suferit ca nu am mai apucat sa ma ocup de jarvis din clipa in care am ajuns acasa cu sasha. si am vazut ca era cam suparat cumva. desi dormea cam toata ziua. hm.
a disparut prea repede si mi se pare ca exact atunci cand as fi putut sa mai am ochi si timp si pentru el. la fel si sasha. doli a fost cel care n-a renuntat nicio clipa sa ii arate ca il iubeste.
sper ca a fost fericit si ca o sa am puterea sa trec peste asta. nimic nu e mai urat decat casa mea goala, acum. am iubit cuibul asta, cu jarvis in el. fara, nici nu mi-l aduc aminte. iar acum trebuie sa invat sa ma obisnuiesc cu sasha si cu doli si fara jarvis. complicat.
macar daca mi s-ar parea ca e vreun alt motan comparabil cu jarvis. nu. sunt convinsa ca a fost cel mai frumos, cu personalitate, curat si simpatic pisoi din univers. si era al meu!
jarvis - ianuarie 2011 - aprilie 2013
mai exact: am vrut sa ramanem insarcinati, s-a intamplat, ne-am casatorit si asa si asa si acum suntem insarcinati in plina luna a 7 a. sasha o sa se nasca, adica o sa-l nasc eu, pe la sfarsitul lui septembrie.
