e vorba despre dusul fierbinte

despre fierbinteala lui. despre cat de minunat e atunci cand sub dus fiind, apa ajunge in punctul ala in care te face ca, pentru cateva minute, sa uiti de toate si sa te bucuri pur si simplu de intensitatea ei, de faptul ca dusul isi face treaba lui de dus fierbinte.
mai ales ca, dus fiind, asa trebuie sa fie, fierbinte. e acolo o data, de doua ori pe zi, iarna, vara, cu semnificatii diferite, dar la fel de neinlocuit. nu poti fara. nu la fel de bine ca atunci cand e acolo, accesibil.

dar ce te faci cand se incapataneaza sa fie calai?
da, calai. faza aia in care mai bine n-ar fi, dar totusi este, pentru ca te-a prins momentul sub dus si deja ai gustat din starea aia de calai. chiar daca te opresti brusc si te-ai oprit. ai fost atins de calai.

mie nu-mi place calai. nici iarna, nici vara, nici intre ele.

de mentionat este incapatanarea de a ramane sub dus cand iti dai seama ca e calai. in loc sa fie acolo intens si fierbinte, el e doar calai. nici rece, ca sa te alunge dinainte sa i te dai cu totul si nici perfect, fierbinte.
ce faci cand te trezesti incapatanat sa nu renunti la el, chiar daca dupa un timp iti dai seama ca sunt sanse putine sa devina cum vrei: fierbinte? Si staai si staaai si nici un grad in plus, poate ca nici in minus.

mai intai te gandesti: clar ca o sa-si revina. viata tine cu tine si cineva acolo, stie cat de mult vrei sa se fierbinteasca, asa ca ai rabdare cu inima cumva mica, dar plin de speranta egocentrica, in victoria finala. chiar daca nu o sa-ti mai trebuiasca cu totul, totusi o sa castigi, o sa invingi si va veni si intensitatea mult dorita, pentru ca o meriti, ai avut rabdare, ti-ai dorit suficient si, pana la urma, o sa primesti ce vrei.

apoi, cand minutele vor ticai in ciuda ta, inima se va face si mai mica. mica de tot. dar daca va trebui sa ies, sa renunt fara sa primesc izbavirea, fierbinteala calmanta si deplina a unui dus cu adevarat dus, fierbinte? simti calaiul pe piele si incepi sa te resemnezi. macar se intampla rar, iti zici. dar esti departe de a renunta cu totul. mai astepti. astepti.

pana la urma ti-e somn, te grabesti, ti-e foamne, iti muti gandul la urmatoarea etapa consolatoare si cu mai multe sanse de reusita: food, alesul hainelor, filmul pe care urmeaza sa-l vezi, oamenii care te asteapta, si incerci sa iti musti buzele si sa accepti infrangerea. e doar un dus. or sa mai fie si altele. fierbinti! mai ales urmatorul, o sa fie divin!

cel mai greu e sa te rupi de sub dusul calai si sa te rupi de sursa de frustrare. pentru ca tot speri si speri si esti orgolios si crezi ca poti sa invingi un dus, ca meriti sa ti se intample fix tie, sa nu te invinga dusul ala asa de la indemana si care cere atat de putin ca sa existe (sau mult, dar sa zicem ca imi voi permite mereu un dus ca lumea). dar exista in acelasi timp si varianta in care pur si simplu, va fi fierbinte, pentru ca nimeni pe lume nu isi doreste ceva mai mult decat iti doresti tu fix atunci, un dus fierbinte.

ma tot intreb, oare dusul ce simte, cand e el asa calai? n-as vrea sa fiu in locul lui. niciodata. :)