n-am ajuns sa-l vad la event. dar imi place ce face. e tare si ce zice el despre scris si scriitori.
integral, aici.
fragmentele care mi-au placut cel mai mult sunt astea:)
Care dintre romanele dumneavoastră a fost cel mai greu de scris?
Nici nu ştiu. Mi se pare că e foarte greu să scrii, în general, aşa că… Devine din ce în ce mai dificil, pentru că eşti de fiecare dată un începător şi vei rămâne întotdeauna un începător, aşa că fiecare carte e de fapt prima carte.
Şi înţelegi că nu ştii nimic despre scris. Nu ştii nimic. Ce vrei? Vrei să schimbi arta de a scrie, dar probabil că sunt nenumărate moduri în care se poate face asta. Nu vreau să spun poveşti, nu vreau să scriu romane, vreau doar să pun viaţa întreagă între copertele unei cărţi. Nici nu cred că acele cărţi sunt romane sau altceva, nici măcar nu ştiu ce sunt. Ştii, în momentele bune, mâna ta face asta, nu creierul. Nu e dificil să scrii, e greu să corectezi. E de fapt vorba de muncă şi de a rămâne umil. Fără asta nu e nimic: trebuie să fii pur şi simplu foarte umil în faţa materialului cu care lucrezi pentru că nu ştii nimic. Şi la început, distanţa dintre emoţie şi de felul în care ai redat-o pe hârtie e atât de mare, că trebuie pur şi simplu să munceşti, să munceşti şi să tot munceşti până ajungi unde trebuie.
Ăsta ar fi sfatul pe care i l-aţi da unui scriitor tânăr?
Nu ştiu ce e un scriitor şi nu ştiu ce e un om tânăr. Sunt un fel de cocktail. Tatăl meu era fiul unui brazilian şi al unei nemţoaice, mama e portugheză, iar eu am fost educat în Lisabona de partea braziliană, mai precis în tradiţia din nordul Braziliei, Amazonia. E foarte dificil pentru mine. În familia noastră erau oameni de toate culorile. Aşa că vârsta, culoarea pielii, naţionalitatea sunt noţiuni care-mi sunt indiferente. Ce importanţă are că eşti român, spaniol sau portughez? Problemele sunt mereu aceleaşi. Iar dacă un tânăr scriitor - orice ar însemna asta - are nevoie de sfaturi, atunci nu e un scriitor. Eu n-am acceptat niciodată nici un sfat.
Dar presupun că au fost scriitori pe care i-aţi admirat sau care v-au influenţat…
Da, dar trebuie să scrii împotriva scriitorilor pe care îi admiri. Trebuie s-o faci mai bine. Trebuie să scrii împotriva lui Tolstoi, împotriva lui Gogol, nu contează cine e acel scriitor. E singura modalitate şi trebuie să-ţi găseşti propria voce. Fiecare femeie e prima femeie, fiecare bărbat e primul bărbat. Eşti unic, iar experienţa ta de viaţă e unică. Deci trebuie să-ţi rămâi credincios ţie şi onoarei de a fi viu. O onoare uriaşă. Problema e, mai ales la început, să te eliberezi de toate acele influenţe şi e dificil. Am trecut şi eu prin asta: am început să scriu la cinci-şase ani şi mi-am spus mereu: nu e asta, nu asta vreau. E o ucenicie foarte lungă care poate dura până mori.
Ce vă doriţi acum ca scriitor, pentru romanele dumneavoastră?
Nu vreau nimic. Am fost foarte norocos. Am avut tot ce şi-ar putea dori un scriitor: toate aceste premii, traduceri… La început negociezi: vreau să termin cartea asta! Apoi urmează alta şi altele. Problema e că nu ştii dacă aceea va fi ultima carte pe care o vei scrie sau dacă vei mai putea să scrii o alta. Cărţile vin din zone diferite ale tale, din locuri pe care nu le cunoşti. La început obişnuiam să scriu după un plan, acum am renunţat. Nu am nimic, sunt într-atât de sărac!
Aş vrea să vorbim puţin şi despre “Ordinea naturală a lucrurilor”.
Nu-mi amintesc această carte. Nu-mi amintesc nici un roman.
Cum aşa?
După ce termini o carte, dacă vrei să mai scrii încă una trebuie s-o uiţi pe aceasta. Îmi amintesc că a fost o tortură să scriu “Ordinea…”. Asta îmi amintesc. De fapt, e la fel cu aproape toate cărţile. Pentru mine cititul e o plăcere atât de senzuală! Scrisul e ceva ce nu asociez cu plăcerea.
Şi atunci de ce scrieţi?
Pentru că dacă nu scriu mă simt vinovat. Da… de parcă aş fi necredincios faţă de ceva ce mi s-a dat. Poate că ţine de partea mea germană, cele 20 de procente de sânge german care nu-mi plac!
..........................
Sunteţi egoist dumneavoastră?
Cred că femeile trăiesc mai mult decât bărbaţii pentru că au capacitatea de a se îndrăgosti mai des, se pot îndrăgosti şi la 80 de ani, se pot îndrăgosti de viaţă, de lucruri şi aşa mai departe.
Cât de diferiţi credeţi că suntem?
Sigur că suntem foarte diferiţi. Maternitatea e o stare cu totul specială. Femeile sunt mult mai capabile de dragoste, de tandreţe şi aşa mai departe. Şi sunt mult mai puternice. De exemplu, dacă un bărbat are gripă, e deja pe moarte. Sunt laşi! Iar când am eu gripă, să nu mai vorbim! Când eram medic, în spital, femeile erau mult mai curajoase în faţa morţii, în faţa bolilor. Bărbaţii sunt mereu dramatici!
.............................
Acum că am revenit la literatură, ce relaţie aveţi cu Jose Saramago sau cu cărţile lui?
Nu-mi place să vorbesc despre alţi scriitori. Nu fac asta.
Mă întrebam dacă vă cunoaşteţi personal, dacă sunteţi prieteni.
Îl ştiu, dar nu l-am văzut de foarte foarte mulţi ani! Are vârsta tatălui meu, în plus. Nu pot să vorbesc despre el şi, de obicei, nu vorbesc despre alţi scriitori. Nu cred că e tocmai etic.
Nu e nimic rău, din punctul meu de vedere, să vorbeşti despre prieteni.
În general nu cred că scriitorii sunt nişte persoane interesante. De obicei sunt un pic plictisitori. Când eşti cu ei nu fac decât să vorbească despre literatură. La fel cum doctorii vorbesc despre medicină şi aşa mai departe. Mie-mi plac oamenii normali. Sunt însă şi câţiva scriitori care fac excepţie de la regulă. Amos Oz, de exemplu, e un om extrem de amuzant. Niciodată nu vorbim despre cărţi când ne întâlnim. Vorbim despre multe alte lucruri, despre fotbal de exemplu, dar nu despre literatură. În general, dacă sunt buni, scriitorii nu vorbesc despre ce fac. Scriitorii, chiar şi cei foarte buni, sunt oameni obişnuiţi. Pur şi simplu îşi fac meseria cât de bine pot.
Nu sunt mulţi scriitorii care afirmă că nu sunt nişte persoane extraordinare.
Dar de ce, de ce ar fi?
Pentru că ceea ce fac ei nu poate face oricine.
Nu-i lua prea în serios. Un interviu e de fiecare dată un exerciţiu de vanitate. Vor să te impresioneze, vor să crezi că sunt foarte speciali. Dar sunt oameni normali. Asta e meseria lor. Nu ştiu, poate au o sensibilitate diferită, dar am mereu impresia că vor de fapt să-i impresioneze pe jurnalişti. Mie, de pildă, nu-mi place să dau interviuri. Când am fost în Spania, am făcut o conferinţă de presă şi asta a fost tot.
De ce nu vă place să daţi interviuri?
Pentru că nu sunt important şi opiniile mele nu sunt importante. Cărţile trebuie să existe prin ele însele. Dar editorilor le plac interviurile, cred că, dacă apari într-un ziar, or să vândă mai multe cărţi. Nu cred că e aşa.
cititi-l pe tot:)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu