asa se cheama ce am simtit azi, intr-una, de cand am ajuns la job si pana acum. starea asta nesuferita are un ritm al ei, creste si descreste, dar nu se opreste. cote inalte a avut cand am intrat pe blogrollul andrei si am luat la rand blogurile de acolo. oameni care se iau in serios, care scriu lucruri serioase, infipte in realitate. m-am panicat pentru ca eu nu sunt asa, iar lumea, pana la urma, merge inainte pentru ca exista oameni care traiesc pentru a se lua in serios.
si andra se ia in serios pe blogul ei si face fiecare pas pe luna, perfect strategic.
apoi ma panichez pentru ca am zile in care nu sunt deloc eficienta in lumea asta care se ia in serios si in care trebuie sa produc articole economice la zi, asa cum fac colegii mei, de altfel, asa cum "se face".
pur si simplu ma duc sa fumez in curtea betonata, care inconjoara pe jumatate cladirea de sticla, serioasa, de langa cimitirul ce troneaza pe strada reinvierii, si imi vine sa vomit de anxietate. cateodata raman asa de tare pe dinafara ritmului care sustine sitemul asta, job, societate, noi si capsoarele noastre serioase si infipte in cotidian, incat ma sperii pur si simplu.
si nici macar nu vreau sa traiesc pe o insula, sa ma innec in beatitudine gratuita.
as vrea, in schimb, sa am atacuri de panica intr-o lume careia sa simt ca ii apartin, sa imi vina sa vomit de nervi, pentru ca nu-mi ies lucuri in care cred si pe care le fac, pentru ca le simt sau cel putin, imi plac.
yaaaac!
de un infinit de ori, yac!
3 comentarii:
Come on, crezi ca toata lumea de acolo e infipta in realitate? poate cei mai multi asa par dar... fiecare are visele lui, paralele cu jobul...
nu ma indoiesc de asta. era o stare, doar o stare, cum sunt miliarde de alte stari. nu e nimic personal, daca trebuie sa precizez asta. chill!
Bine ca precizasi fato co luasem personal raaaau! Deja ma luase panica, imi rodeam unghiile si mancam bomboane mentolate Cavendish & Harvey pe banda rulanta in timp ce savuram cu teama ultimu numar din Penthouse... :)
Trimiteți un comentariu