jurnalism narativ

ionut, colegul pe care a picat sarcina de a-mi scrie portretul, s-a descurcat de minune, desi a botezat un eveniment si o formatie. e mare lucru sa faci oamenii sa rada, prin scrisul tau!
bravo, ionut!


Ionuţ Mareş
Portret Ana Maria Drăghici
Cuvinte: 748


„N-am fost niciodată o mare zână”

Când Cristi a stabilit la întâmplare cine cu cine urma să se întâlnească pentru interviuri, părea că eu sunt ultima persoană din încăpere cu care Ana Maria, fata din faţa mea, şi-ar fi dorit să discute. Şi mai ales cu care să facă schimb de numere de telefon. Poate de aceea am fost ultimii care am făcut-o. Chiar înainte de a ieşi. „În weekend o să fiu pe la B’Estival. Dar numai seara. Ne putem întâlni într-o zi după-amiază”, îmi spune Ana Maria, aplecându-şi uşor capul într-o parte, indecisă parcă la fiecare frază pe care o rosteşte. Acceptă propunerea de a ne vedea cât mai repede. Aşa vom avea mai mult timp pentru scriere. Şi rescriere.
Vineri seara, după două apeluri lungi finalizate fără răspuns, primesc un mesaj puţin după ora opt. „promit ca te sun eu maine dimineata sa stabim pentu dupa amiaza. acum nu cred ca ne-am auzi ca urla muzica aici. mersi. seara frumoasa. ana maria”. A doua zi telefonul a venit aproape de ora 12. Exact înainte de a încerca eu din nou. Accept imediat propunerea de a ne întâlni peste câteva ore la Unirii. Era clar. Avea să fie un dialog interesant, dar straniu. Nu eram numai eu cel care punea întrebările, ci urma să fiu luat la rându-mi la rost de o persoană necunoscută.
Ne întâlnim. Ana Maria apare degajată. Poartă ochelari de soare, tricou alb, blugi albaştri şi geantă verde. Recunosc din nou acel mod de a mişca din cap, asemenea unui copil care se alintă la fiecare propoziţie pe care o spune. Ne aşezăm la o terasă, ca peste numai un minut să ne ridicăm din cauza aglomeraţiei şi să urcăm la un local din Hanul lui Manuc. „Eşti din Timişoara, ai zis”. „Nu, sunt din Moineşti, judeţul Bacău”, răspund. „Aa, eşti moldovean. Am crezut că eşti bănăţean”, nu ezită să-şi arate surprinderea. Discuţia începe. Ana Maria scoate discret din geantă o agendă în formă pătrată în care îşi notase ceva. O ţine pe braţe, cuibărită în scaun. Cu aceeaşi ezitare din felul de a vorbi, aşază cu discreţie pe masă un reportofon. Îl pune înapoi în geantă peste numai câteva minute, fără a şti dacă în acest timp înregistrase ceva.
În prezent Ana Maria lucrează la un cotidian de business. Scrie despre media şi publicitate. A terminat jurnalistica în 2005 la Universitatea Bucureşti, dar încă din ultimul an de studenţie a lucrat la Cărtureşti: librar, casier şi ceainăreasă. A mai trecut pe la Mediafax şi o agenţie de PR, Patru ace. După această experienţă şi-a jurat să nu mai aibă de-a face cu relaţiile publice. Nu i se potrivesc. „La radio n-am nicio şansă cu vocea asta. Ever, ever”, mărturiseşte, amintindu-şi de prima experienţă de acest fel din timpul facultăţii. Cât despre televiziune: „n-am fost niciodată o mare zână”, spune zâmbind. Şi-a dorit dintotdeauna să scrie. Primul ei articol serios a fost despre brandul Dacia şi despre cum a evoluat acesta din comunism. „Jobul perfect ar fi la o revistă lunară glossy, unde să scriu pe medii urbano-socio-culturale. Dar asta ne dorim cu toţii, nu?” După douăzeci de minute se ridică, ia o scrumieră de la masa alăturată, o aşază pe a noastră şi îşi aprinde o ţigară. În timp ce vorbeşte, Ana Maria gesticulează mult. Ţine în mâna dreaptă un creion verde, iar la încheietură poartă brăţara cu B’Estival, semn al preocupărilor ei din acel weekend. „Timpul meu liber se împarte între concerte. Mă duc la toate concertele de muzică de consum”, îmi împărtăşeşte pasiunea care îi organizează viaţa, în timp ce soarbe din limonadă. A fost la George Michael, Rolling Stones, Faithless. Nu s-ar duce la un concert Madonna, decât dacă ar primi invitaţie. „În portretul meu să scrii că cel mai tare concert la care am asistat a fost The Muse”. Mă face să zâmbesc.
Merge la serviciu cu bicicleta, la Casa Presei. 30 de minute. „Câteodată mai merg cu metroul doar ca să citesc”, îşi exprimă Ana Maria regretul pentru lipsa de timp pentru lectură. N-ar da Bucureştiul pe nici un alt oraş din ţară, iar în viitor i-ar plăcea să locuiască în Barcelona. Şi să călătorească. Discuţia noastră ajunge la final. O aşteaptă o nouă seară de concerte. După lungi insistenţe, Ana Maria plăteşte ea consumaţia. „Ca să-ţi faci o părere bună despre bucureşteni. Deşi eu nu sunt bucureşteancă”. Mă despart cu senzaţia că poate nu am fost totuşi ultima persoană cu care Ana Maria şi-ar fi dorit să se întâlnească şi să discute.