joi, 26 februarie 2009

exista un om mic si dragut pe care il vad aproape in fiecare zi. e super doct in ce face el, se pricepe la cifre, piete emergente, evolutia monetara si ce mai zice el acolo, cat timp sta la job, in live-urile de la TMCTV.
poarta cele mai viu colorate cravate din lume si astazi l-am auzit spunand ca "povestea de dragoste din benjamin button este una dintre cele mai frumoase povesti de dragoste pe care le-am vazut vreodata".
mi s-au marit ochii si am inceput sa vorbesc cu el peste scaunul lui toni si peste cararea de un metru si jumatate care desparte redactiile. pana azi nu am schimbat niciun cuvant.

a urmat un scurt, dar intens dialog. "cum poti sa spui ca ti-a placut filmul ala?" "pai mi-a placut, sigur ca mi-a placut, de ce sa nu imi placa?" pentru ca e foarte lung si fake si sincer exista filme mult mai bune pe lumea asta, ca mod de construire a unui film. de exemplu, ai vazut the reader?" zambet "pai inca nu. reader nu a ajuns inca la noi, nu?" zambet inocent, sincer, o bombonica.
"aaaaaaaaaa(zambet insinuos, in gand: what the fuck)".
si s-a facut asa, liniste. m-am uitat in ochii lui mici si vii si mi-am dat intr-o fractiune de secunda seama ca exista cu adevarat oameni care nu vad filme decat la cinematograf sau care pur si simplu nu au obiceiul de a vedea filme acasa, pe calculatoare sau ce-o fi.

ups!

"ma simt asa"

:)):-*

japan train from gizmodo

si orice ar fi, nu mai beti cocac

stii cum e cand mananci mereu ceva foate bun si dupa un timp nu-i mai simti gustul, ba dimpotiva.

la un moment dat iti dai seama ca nu mai respiri pe nesimtite. fiecare respiratie e parte dintr-o mare greata interioara, usoara, dar permanenta. aproape o constipatie nefizica. dureroasa. dupa care cedezi. si urmaza explozia. numai ca nu e nimic care sa rupa ritmul intr-un mod eliberator. pur si simplu saturatia devine efectiva, constientizata in fiecare moment, fara un respiro pentru uitarea de sine. si te chinui.

de la plictiseala pasiva, la cea activa

pff, daca ma plictiseam la job pentru ca nu prea stiam ce sa mai fac dupa ce imi terminam treaba (cam 15% din timpul pe care trebuie sa il stau la birou), acum nu mai rasuflu. ma simt, asa cum deja stie mai toata lumea, ca un hamster care invarte in permanenta roata. nu e o bula ca cea din bolt. e o roata mare de fier si enervant de greu de miscat. adica, pana acum nu ma simt productiva pe noile domenii primite. bine ca macar am inceput bine, asta ca sa mai existe speranta ca lucrurile se vor redresa.
of, vorba cui ma iubeste, de ce nu faci tu ceva schematic la jobul asta? taca paca, punctezi cateva surse, scoti ce iti trebuie acolo, fara stres, iar dupa aia, faci ceva care iti place cu adevarat! poti sa faci ce vrei tu!

si iata, fericirea:)))

in asteptarea fericirii absolute:D, sa ascultam fundalul pe care se intampla toate, pana la urma:)

monday revelation

mi-am dat seama ca si mie imi trebuie etichete la blog.
chiar nu le vedeam rostul pana acum. ma credeam superioara lor.
ce greu ma mai trezesc si eu cateodata.
oare asa fac cu mai multe lucruri?
sunt spookie chiar si pentru mine:D brrr

povești despre nebunia obișnuită

un dolar si douăzeci de cenți

cel mai tare îi plăcea sfârșitul verii, nu toamna, sau poate ca era toamnă, nu avea nicio importanță, pe plajă se facea rece și lui îi plăcea să se plimbe de-a lungul apei, imediat după apusul soarelui, nu mai era nimeni pe acolo, și apa arăta murdară, mortală, iar pescărușii nu voiau să doarmă, urau să dormă. coborau, zburau pe jos, îi căutau ochii, sufletul, ce mai rămăsese din sufletul lui.

dacă nu mai ai mult suflet rămas și știi asta, îl mai ai, de fapt, undeva.

apoi îi plăcea să se așeze și să se uite peste apă, și, când se uita la apă, totul i părea incredibil. chestii ca, să zicem, faptul că există china sau statele unite sau locuri precum vietnamul. sau faptul ca fusese si el copil odată. nu, de fapt, dacă se gândea mai bine, asta nu era așa greu de crezut; avusese o copilărie cumplită, n-avea cum s-o uite. și nici viața de adult: toate slujbele, toate femeile, și apoi nicio femeie, iar acum nicio slujbă. un cerșetor la 60 de ani. terminat. nimic. avea un dolar și douăzeci de cenți bani gheață. chiria plătită pe o săptămână. oceanul…se gândi pe urmă la femei. unele fuseseră bune cu el. altele fuseseră pur și simplu scorpii, viespi, puțin nebune și foarte greu de suportat. camere și paturi, și case, și Crăciunuri, și joburi, și cântat, și spitale, și plictiseală, zile și nopți cenușii, fără semnificație, fără nicio șansă.
și iată valoarea a 60 de ani de viață: un dolar și douăzeci de cenți.
apoi îi auzi râzând în spatele lui. aveau pături, sticle și cutii de bere, cafea și sendvișuri. râdeau, râdeau. 2 puști și 2 fete. corpuri zvelte, elastice. nicio grijă. apoi unul îl zări.
- hei, ce-i AIA?
- mamă, habar n-am!
nu se mișcă.
- e om?
- respiră? se fute?
- CE să fută?
râseră în cor.
își ridică sticla de vin. mai era ceva pe fund. era momentul să-l bea.
- SE MIȘCĂ! ia uitați-vă, SE MIȘCĂ!
se ridică și se curăță de nisip.
- are brațe și picioare! are și față!
- FAȚĂ?
râseră din nou. nu întelegea nimic. copiii nu erau așa. copiii nu erau răi. ăștia ce erau?
se duse la ei.
- nu e nicio rușine să fii bătrân.
unul dintre băieți tocmai termina o cutie cu bere. o aruncă într-o parte.
- e o rușine să-ți irosești viața, tataie. mie mi se pare că ți-ai cam irosit-o.
- dar sunt un om bun, fiule.
- hai să zicem că una dintre fetele astea îți dă niște pizdă, ce faci atunci, tataie?
- ROD, nu mai VORBI așa!
vorbise o fată cu părul lung, roșcat. își aranja părul în vânt, părea să se clatine în vânt, cu degetele de la picioare ancorate în nisip.
- ce-ai face, tataie? ce-ai face? ce-ai face dacă una dintre fetele astea ți-ar pune-o pe față?
plecă, o luă pe lângă pătura lor spre trotuar.
- Rod, de ce vorbești cu săracul om în halul ăsta? uneori TE URĂSC!
- VINO-NCOA, iubi!
- NU!
se întoarse și îl văzu pe ROD fugărind-o pe fată. fata țipă, apoi râse. apoi Rod o prinse și căzură amândoi în nisip, luptându-se și râzând.
îi văzu și pe ceilalți doi, în picioare, sărutându-se.
ajunse pe trotuar, se aseză pe o bancă și își scutură nisipul de pe picioare. apoi se încălță. zece minute mai târziu, era în camera lui. se descălță și se întinse pe pat. nu mai aprinse lumina.
cineva bătu la usă.
- domnule Sneed?
- da?
ușa se deschise. era proprietara, doamna Conners. doamna Conners avea 65 de ani. nu îi vedea fața în întuneric. se bucura că nu îi vedea fața în întuneric.
- domnule Sneed?
- da?
- am făcut niște supă. am făcut o supă foarte bună. Vreți să vă aduc o farfurie cu supă?
- nu, nu vreau.
- of, haideți, domnule Sneed, e o supă bună, chiar foarte bună! haideți că vă aduc o farfurie!
- bine.
se ridică din pat, se așeză pe un scaun și așteptă. ea lăsase ușa deschisă și lumina din hol pătrundea în cameră. o rază de lumină, un mănunchi de lumină îi cădea pe picior, în poală. și acolo îi puse ea supa. o farfurie cu supă și o lingură.
- o să vă placă, domnule Sneed, fac supă foarte bună.
- mulțumesc, spuse.
stătea și se uita la supă. era gălbuie, ca un pișat. era supă de găină. fără carne. se uită la micile bule de grăsime care pluteau în supă. stătu așa ceva timp. apoi scoase lingura din supă și o puse pe masa de toaletă. luă supa și o duse la geam, desfăcu sita și vărsă încet supa pe pământ. se ridică un norișor de aburi. apoi dispăru. puse farfuria înapoi pe masă, închise ușa și se urcă din nou în pat. era mai întuneric ca niciodată, îi plăcea întunericul, întunericul avea sens.

ascultă foarte atent și auzi oceanul. un timp ascultă oceanul. apoi oftă, oftă adânc și muri.


charles bukowski

rockenrolla

n-am apucat sa-i vad inca sfarsitul, dar nu cred ca e important.
mi-a facut ziua, mi-a placut si mi-am dat seama ca nicio madonna nu l-a stricat pe the man, desi poate ca the latest edition nu se compara cu ce ne-a obisnuit ritchie pana acum.

si ma bucur ca am scapat de batranelul plictisitor, brad pitt:D

apoi, orice baiat aparent uratel poate fi facut gigea. daca vrea:)


toby kebbell


altfel, joi seara am avut privilegiul de a-l regasi pe bukovski. ne-am iubit fara intrerupere ore bune:)
iar azi am gasit un post minunat pe un blog pe care nu il stiam, al cuiva pe care il stiu din vedere.
da, lumea e mica, dar e frumos sa stii ca asta isi mai arata si partile bune, din cand in cand.
l-am pus in blog roll.

mici, dar ajuta

in extazul unui curcubeu imens, vazut de pe terasa de la casa presei, apare si o napolitana dietetica delicioasa, in contextul unei crize a caloriilor si a kilogramelor cu care jonglam din prea plin, in fiecare ora, zi de zi, la job.
azi dimineata (mai bine zis pranz:D) am vazut ca la nik s-au scumpit mai toate produsele cu 1 leu sau chiar mai mult. cam enervant, really.

ce m-a enervat la mine aseara.

stateam la tratoria si mancam ceva bun si ma simteam bine. chiar daca sunt momente in ultimul timp in care simt o presiune chinuitoare, legata de schimbarile recente, de tracasarea cu predatul de casa si primirea si obisnuirea cu alta casa si cu altele, noi.
oricum, ce ii trece anei prin cap cand se simtea si ea bine? pe canapeua pe care o imparteam cu vecinii de la masa de langa, vad eticheta unei haine lasata sa se odihneasca acolo, pana luau oamenii masa. nu stiu de ce nu au folosit cuierul, dar despre asta poate alta data.
ideea e ca sunt atat de labila in ultimul timp incat vederea unei etichete made in vietnam mi-a intors stomacul pe dos. deodata ma simt aiurea. poate au ajutat si conversatiile celor de la masa aia. despre ceasuri de 3000 de euro si vacante de tot atat, o eticheta made in vietnam imi trezeste foarte viu in minte scena aia cliseu pana la urma, a unor copilasi sresati si abuzati care stau si fac haine pentru noi astia care ne imbuibam fie si intr-o capitala mizera, dar cu food si caldura pentru cei mai norocosi dintre noi.
sunt sigura ca haina respectiva a fost facuta intr-o fabrica safe si ca nu sunt chiar toate lucrurile facute de copii exploatati, dar ce sa fac si eu mai bun, decat sa imi stric starea cu senzatii din astea?
as vrea sa fac ceva daca tot ma rascolesc atat, decat sa ma indispun si pe mine si pe altii cu trairi din astea. oricum, n-am impartasit flash-ul, am inghtit in sec si mi-am terminat cina, desi mi-a fost greu. stupid.

oamenii sunt prea fragili ca sa se rahatesca asa la orice proiectie ieftina. dar eu cred ca e vorba de context si abia astept sa fiu iarasi puternica si concentrata pe bucatica mea de univers, pe care chiar trebuie sa ma axez si sa o fac cat mai buna si placuta, daca tot am cat de cat noroc.
zic si eu.

am baut vin mai vechi decat mine

a fost alb, mai bine zis auriu, si mi-a aromat papilele si amortit limba.
era un aligote din 79'.

cred ca fiecare dintre noi trebuie sa incerce asta macar o data, si pe alb si pe rosu.
pentru ca nu se vede mai nimic, podgoria e bucium.
vinul era prea bun si zic sa nu punem accentul pe fotografiile facute cu telefonul mobil:D

cum se saruta oamenii dupa ce se despart:)))

mutarea intr-o casa noua, aranjarea lucrurilor, lipsa de cablu si conexiune la net, au dus la ratarea catorva filme si, in mod bizar, dar placut, la ingurgitarea unora pe care in alte conditii nu le-as fi vazut.
lasam filmul sa mearga si facem mai mult altceva decat sa urmaresc cum trebuie filmele stanse ca sa imi tina de urat pe perioada amenajarii. atunci am irosit slumdog millionaire, pe care l-am vazut deconcentrata de-a lungul a trei reprize in tot atatea zile consecutive. si nici nu as vrea sa-l revad, pentru ca nu sunt prorevazut filme, nu stiu de ce. sunt prea multe si n-am rabdare sa irosec timpul asa, poate.
in schimb, acelasi tratament a fost benefic pentru un film mai degraba mediocru, ca sa fiu draguta, dar care a ramas in capsor cu cateva imagini minunate. despre looooooooooooove, of course, what elese?
dar un love, care chiar daca chinuit, un pic mai easy to fallow, spre deosebire de acel love chinuit din viitorul oscarizat.
un alt plus pentru filmul mediocru. cautam un film si mi s-a descarcat altul, dar m-am uitat oricum. se mai intampla uneori sa caut un film, iar torrentii sa ma insele. dar nu ma supar, unul pe care l-am vazut deja sa nu fie. cred ca surprizele sunt de cele mai multe ori fun.

toate astea pentru ca am vazut asta, la andreea.


partea care conteaza e aia in care eu si andreea chiar avem de ce sa ne simtim friends, oricat de departe am fi si cat de putin am avea timp sa vorbim.
magie:)

i can't get that tune out of my head

so i love wax tailor. who would've thought about that?

:D

blair witch kind of a project

a beautiful one