vad imaginea asta in fiecare zi. mi-am luat albumul in vremea cand lucram la carturesti. mi-a placut mereu foarte mult, mai ales pentru ca atinge locul ala din mine unde sunt numai eu si un "el" nedefinit, dar mereu prezent acolo, daca arunc o privire. cred ca fiecare dintre noi are inauntru un loc aparte, unde indiferent cat de bine sau rau am fi, cat de indragostiti sau plictisiti, casatoriti sau in prag de, departe de orice tentativa amoroasa sau nu, avem totusi acolo un loc aparte unde privim si ne intalnim cu "el" sau "ea", corespondentul nostru perfect, atat de "bun" si "minunat", care in realitate nu ar putea sa existe. si eu, cand ma uit sau ma uitam, pe vremea cand am cumparat albumul, la imaginea asta, ma intalneam cu "el" si deveneam parte din poveste.
mi-a parut rau sa aflu ca nu e un instantaneu, ca de altfel mai toate lucrarile lui doisneau, dar asta e. doisneau ramane doisneau.
nu ignor debutul, dar baiuteii, nu au la pagina 123 niciun pic de punct si asta ma scoate din joc.
aseara, in baruletul in care mi-am facut veacul, am ramas la un moment dat singura la masa si mi-am dat seama cat de mult imi place sa aud ce se vorbeste la alte mese. nu sa ascult, ci sa aud. am obiceiul asta de mult si nu i-am dat niciodata atentie, dar aseara mi-am dat aseama ca da, il am, si da, imi place. s-a facut liniste la masa mea si atunci au aparut in prim plan vocile de la mesele apropiate. m-am uitat la cei doi care stateau la masa din dreapta. un el, grasut bine, cu ochelari, pe la 20 si ceva de ani, in jumatatea de dincolo de 25. manca tacticos dintr-un vas mic, plin cu alune sau fistic sau ce-or fi fost. ea, statea peste masa, in fata lui. aceeasi varsta, imbracata deranjant de tern si cuminte, dar plina de afecatare, cu o esarfa mare infasurata in jurul gatului de neghicit. avea un nas destul de mare si foarte ascutit si ochii mici. bea ceai dintr-un pahar turcesc si manca alaturi de el, din vasul mic din care dispareau alunele. ea: da, mi-a zis ca a vazut pe cineva care seamana cu mine, de mai multe ori prin zona, dar ca nu avea cum sa fiu eu, pentru ca tipa aia era prea imbatranita ca sa fiu eu. grasutul: aha ea: iti dai seama ca eram eu, de fapt! doar am stat atatia ani in berceni, sigur eram eu, sigur pe mine m-a vazut, sigur eu eram aia imbatranita. grasutul: nu stiu ce sa zic ea: si are dreptate. stii ca am imbatranit? grasutul:eu nu am cum sa-mi dau seama, te vad prea des. ea: mi-am dat seama si singura ca am imbatranit. stii cand? cand am fost sa-mi iau diploma de la facultate. in dosarul ala iti dau si diploma de la bac. si fiecare au poza. si le-am pus asa, una langa alta, si m-am uitat. se vedea schimbarea. la 18 ani eram un copil! iar cand terminam facultatea eram schimbata, mai nashpa, iar dupa "n" ani de atunci, acum, si mai nashpa! din ce in ce mai rau, iti spun! mi-a placut gradatia. "copil, nashpa, si mai nashpa" si nu i-am mai auzit. m-am gandit la mine, evident. nu cred ca mi se aplica gradatia asta. nu sufar de imbatraneala si nici testul cu pozele nu o sa-l fac. inca!
"draga dumnezeu, am azi o suta de ani. ca tanti roz. dorm cam mult dar ma simt bine. incerc sa le explic parintilor mei ca viata e un dar buclucas. la inceput ai tendinta sa-l supraestimezi crezand ca viata pe care a-i primit-o este vesnica. apoi, dimpotriva, il subestimezi, gasind ca-i o porcarie scurta, de nu-ntelegi nimic din ea si pe care uneori ti-ar veni s-o arunci de sa nu se vada. abia catre sfarsit pricepi ca nu-i vorba de niciun dar, ci de un simplu imprumut. pe care trebuie sa incerci sa-l meriti. la cei o suta de ani ai mei pot spune ca stiu despre ce vorbesc. cu cat imbatranesti mai mult, cu atat se cade sa ai bunul gust de a aprecia viata. trebuie sa devii rafinat, artist. la douazeci de ani, orice cretin stie sa se bucure de viata, dar la o suta, cand nici macar sa te misti nu mai esti in stare, trebuie sa stii sa-ti pui inteligenta la lucru. nu-mi dau seama daca am reusit. fa-le tu o vizita. du tu pana la capat ce-am inceput. eu ma simt cam obosit. te pup, pe maine, oscar"
satula. de starea asta asa de mers pe sarma. in principiu, totul e ok, dar la naiba, cred ca ziua a devenit prea lunga, cu prea multe evenimente stupide, in fond, dar care ma influenteaza prea tare si imi strica zenul cu care imi incep ziua sau noaptea.
se cheama cred, ca sunt labila. ce cuvant urat. alte cuvinte urate:
frustrat libidinos caterinca(chiar daca nu e un cuvant propriu zis, il mai aud eu cateodata, ba l-am vazut si scris, pe un panou pentru biscuitii bazaconii, cel mai stupid ad ever, plasat in statia de metrou de la unirii, linia spre dristor)
si gata, ca mai sunt o tona, dar n-are rost sa pangaresc aici cu ele.
si inca ceva de care pana si eu m-am plictisit. as vrea sa nu ma mai afecteze asa de tare faptul ca a murit nu stiu ce vedeta. dar in stupizenia, pe care mi-o asum, am impresia ca au si ele, vedetele, mai bine zis actorii, muzicienii, dansatorii, care ne plac, un rol al lor, in viata fiecaruia dintre noi. pana la urma cu munca lor ne petrecem de buna voie, unele dintre cele mai placute momente din viata. sau si mai plat spus, ei ne fac viata mai suportabila, de multe ori.
azi am aflat ca a murit cel care a jucat roul principal in fituica de film care mi-a devenit in adoloscenta sau in prima-mi si virgina tinerete, filmul preferat.
de ce sa nu recunosc ca mi-a stricat treaba asta definitiv ziua? e vorba de simboluri. disparitiile astea chiar ma duc cu gandul la cat de stupizi si fragili suntem.
cand eram mica, am gasit o explicatie pentru stupizenia ca exista pe lumea asta o mana de oameni care castiga o gramada de bani distrandu-se, si la vietile carora suntem cu totii conectati, si ma refer aici la stardom.
si ca daca li se intampla lor ceva, e un fel de mini lume, care ne pune la dispozitie reperele ei, pentru a vedea la o scara accesibila, ceea ce pana la urma ni se poate intampla si noua si chiar ni se intampla. :D
alex urzica: mi-ar placea sa citesc mai mult poezie scrisa de tine si mai putin proza eu: asta ce vrea sa insemne? alex urzica: faptul ca te exprimi mai bine in versuri albe decat in proza (ma raportez la micile povestioare pe care le-am citit pe blogul tau)
nu scriu povestioare pe blog, nici mici, nici mari. toate astea se trag de la
alex urzica: tudor e bleumarin irina e gri petrol, dar light andra e ca irina, dar pe mov noaptea e gri plus tudor ziua e gri translucid vacanta e galben caramiziu concediul are aceleasi nuante, dar e mai sobru, logic vama veche e crem portocaliu spania e galben inchis alex urzica: asta e scrisa de tine? eu: da ma eu: de cine sa fie scrisa? eu: eu: de ce? alex urzica: eu nu prea ma dau in vant dupa poezie alex urzica: poate putin cartarescu alex urzica: dar asta imi place la nebunie
:D
si i-am zis ca n-o sa mor fara sa scriu cateva carti si el a tinut-o pe a lui.
alex urzica: am zis ca ai scrie mult mult mai bine in versuri decat in proza. eu: ahhahaha alex urzica: poti scrie poeme in proza eu: multumesc
mda
azi am avut chef de cititorii mei:)
ce bine ca vine amon tobin ce bine ca ma duc la viena, la the cure noroc ca a fost soare azi, sper sa mai fie si maine si poimaine, etc, etc.
just like heaven
spinning on that dizzy edge i kissed his face and kissed his head and dreamed of all the different ways i had to make him glow
adica cat's eye elephant tears, prima lucrare in stadiu final, din prima viitoare expozitie a sculptorului claudiu chihaescu. asa cum zice el "e facuta doar cu mainile", dintr-un material "amalgam, un fel de ciment, un amestec pe care-l folosesc eu, in care pun mai multe substante"
numele reprezinta "un cuvant, un gand", iar lucrarea este rezultatul a ceea ce claudiu descrie: "ideea e ca nu mi-am dat seama decat cand am terminat, adica lucrez intr-un fel de vis, cu mainile. si am o stare atat de tensionata, de excitata, incat vad ce am facut doar dupa ce am terminat"
"lucrarea trebuie finisata si pentru fiecare (lucrare din expozitie) mai am de facut si socluri dedicate"
si "cand o sa fiu gata o sa chem un fotograf"
dimensiune 50 de cm
sunt curioasa, maine ce minunatii o sa mai primesc pe mess si de (la) cine?
cosmin e portocaliu aproape caramiziu, cu stropi albastri si ceva metal sorina e gri luminos, aproape silver fondant prima mea iubire e rosu sidefiu a doua e galben inchis, spre aramiu deschis intre atunci si acum a fost o perioada crem, aproape olive bucuros mediafax a fost oarecum grena carturesti, verde vesel si crud anca mea e galben si maroniu, combinate bs e albastru, normal selinger e galben, evident diminetile sunt sidefii verile sunt galben spic primaverile sunt culoarea scoartei tinere de copac, i'm not kidding tata e negru cu gri, ca barba lui, acum aproape alba mama a devenit rosu pastel alexandra, bunica-mea, e grena cu infiltratii argintii mihai, bunicul, e mereu auriu, nuanta blanda
cred ca teoria culorilor existente in fiecare cuvant pe care il rostim, mi-a fost confirmata prima data de j.d. salinger, in teddy din noua povestiri.
iar salinger a intrat in viata mea prin exarhu, pe vremea rondului de noapte, cand eram in liceu si nu adormeam cu anca, decat dupa ce ne indoctrina el.
tudor e bleumarin irina e gri petrol, dar light andra e ca irina, dar pe mov noaptea e gri plus tudor ziua e gri translucid vacanta e galben caramiziu concediul are aceleasi nuante, dar e mai sobru, logic vama veche e crem portocaliu spania e galben inchis
si mai cred ca fiecare are lista lui de culori.
desi exarhu m-a cultivat intru louis armstrong, piaf le are pe ale ei.
pana si eu m-am saturat de ele, dar uite ca am gasit-o pe Yael Naim nu-mi place de ea foarte tare si nici clipul. azi cel putin, nu-mi plac. ramane melodia.
i-am spus sorinei, ca azi imi vine sa tip, nu sa urlu, ceea ce conteaza, pentru ca exista o diferenta.
day's tune, a little bit psycho&jazzy
cu asta kenneth bager a recuperat superficialitatea mea de zilele trecute. tot el, tot el.
despre industria de fashion din romania nu stiu cine scrie si ce scrie, dar din insight-urile care au ajuns neoficial la mine, am deja o parere bine implementata: se fura ideile ca-n codru, cu nonsalanta ca sa nu zic nesimtire, pentru ca se subintelege asta.
avand in vedere conditiile, e cu atat mai pretios faptul ca ma pot bucura aici de urmatoarele imagini, in absoluta avanpremiera a targurilor de fashion de la paris si new york, unde carmen secareanu va participa curand cu creatiile din colectia proprie, toamna/iarna 2008.
fiinta asta
e de fapt
sunt unele fotografii in care imaginea e cu desavarsire feminina, dar n-am voie sa le arat.
dupa ce ajungi sa vorbesti cu iubitu-ti fost, despre pasiunile curente ale fiecaruia?
am observat ca exista un sport practicat intens de fiintele care se cred destepte, speciale si mult prea cool pentru a-si intina eu-ul prin contopirea deplina cu alta fiinta. cultul propriei persoane.
chiar daca nu intru in tiparul de mai sus, poate ar trebui sa o cultiv si eu pe ana maria mea si sa fac din ea cea mai placuta fiinta din lume pentru mine, sa o fac sa-mi ajunga in orice situatie, sa o inconjor de lucruri dragute si miununate si neaparat f fff f personale in minunatia lor si sa o dresez sa nu-i mai trebuiasca mare lucru pe langa sine.
oare au comandat piesa asta special pentru clipul cu pricina sau e vorba de o piesa cunoscuta si admirata de omenire de ceva vreme, si de care urechile mele (mici, da, f mici) nu au avut parte pana acum? oricum ar fi, in capul meu asta a fost primul gand cand am vazut spotul. e ceva comandat sau e ceva ales, care deja exista? si ma mai gandeam... ce bine se potrivesc versurile... si cat e de sweet...da asa m-am gandit, prada siroposeniei, dar linistita. pentru ca, da, ce daca e slim, super slim, cel mai slim? am si eu unul acasa, chiar daca mai viguros un pic, doar n-o sa-l arunc fix acum, pentru ca e mai gras si nu cedeaza atat de repede cand il mangai, cu un deget, doua degete sau chiar trei. ba nici la ciupit nu raspunde, asa cum face fratele lui mai mic. de altfel, de analogia cu siluetele s-au folosit si stevejobsii cand au vrut sa fie citit textul de pe site. "nu se slabeste peste noapte", spun ei. "la fel si noi, am stat si am muncit din greu ca sa-l aducem in forma maxima pe proaspatul livrat lumii, macbook air". traducere aproximativ adaptata.
as vrea melodia intreaga.
altfel, in timp ce steve jobs isi crestea cotele de piata, macar la capitolul audienta, eu stateam cuminte in redactia fermecata, in care pana si apa a secat la un moment dat si am avut parte de o serie mica si rapida de revelatii, bine stiute si rasavute de o mie de ori, la fiecare dintre joburile pe care le-am avut pana acum.
nu intru in detalii, dar azi, colega mea toni, a intrat in memoria mea vesnica prin articularea urmatoarei fraze.
"nu iti spun nimic, pentru ca, uneori, am impresia ca pentru tine jobul este o treaba scarboasa, pe care preferi sa nu o faci!"
unic, pentru ca mi-a placut la nebunie expresia. minunat, minunat! chiar daca suntem la un ziar de business, stim si noi sa fim plastici. mi-nu-nat! (se intelege ca t era foarte suparata in acele momente)
alt moment cricial al zilei a fost calatoria cu metroul. spre casa. nu aveam tragere de inima sa merg singura spre casa, pentru ca mi se par oribile metrourile iarna, pentru ca sunt cenusii si siniste si puturoase. dar, surpriza! tren nou, luminos, oameni putini. tineri. tineri draguti, fiecare cu castile lui, cu privirile lui, cu freza lui, cu tenesii lui. cei care nu aveu casti, se conversau la fel de draguti, cu frezele lor, cu privirile lor. eu cu castile mele, nu-i auzeam, a fost minunat. ascultam kenneth bager fragmente, si m-am gandit ca pana la urma se poate sa fii fericit si in romania, numai ca dureaza cateva fractiuni de secunda. am avut o stare de bine in metrou. si e foarte bine cand se intampla asa ceva.
si nici macar nu ma omor dupa fragmentele lui kenneth bager, chiar deloc.
cel putin eu asta seara l-am cunoscut si nu stiu nimic despre el, decat ca l-a avut ca fetish pe bach.
de mica mi-am dorit sa cunosc un pianist. asta pentru ca aveam o caseta cu lucrari de chopin si seara, inainte sa adorm inchideam ochii, acultand-o, si mi-l imaginam pe pianist. stiam de pe spatele copertei de caseta, ca era un el. si aveam si un fragment preferat, pe care nu-l mai retin si despre care credeam ca e raindrop prelude, dar asta seara mi-am dat seama ca totusi nu asta era. ideea e ca vroiam sa am o aventura cu acel pianist sau cel putin cu cineva care putea interpreta bucata aia, care intre timp mi-a si disparut din minte.
la capitolul eccentricities, pe wikipedia, se spune ca Glenn Herbert Gould avea obiceiul sa mormaie piesele pe care le interpreta, si drept urmare, inregistraile cu el dadeau bataie de cap tehnicienilor.
ca aici:
oare cum ar fi sa fii iubita de pianist?!!:) sau cainele lui:))
in alta ordine de idei, azi a fost o zi tragica, m-am trezit cu o bucata de dinte in palma, de dimineata, dinte de-al meu:((( si asta m-a deprimat, normal. si m-am gandit ca se trage de la faptul ca a merge iarna la cinematograf in romania, si nu la mall ma refer(acolo e alta poveste), e egal cu a-ti pierde bucati din dinti a doua zi. ii urasc pe toti cei care gestioneaza cinematografele din romania. sunt niste stupizi notorii care merita sa traiasca in frig si foame, in cele mai cumplite umori ale pamantului. sunt o scumpa:D, stiu:), dar chiar merita!
de cand nu am mai vizitat-o activ pe pukatuka, care dupa cum se vede, doarme dusa acolo, in grja micului si pretiosului print, sa vedem ce s-a mai intamplat.
am (re)descoperit ca:
oamenii pot fi ambalaje reciclabile, dupa rata cu care sentimentele si trairile pot sa dispara si sa apara din nou acolo, in ei, mai rapid sau mai lent, dar tot aia e
tanjesc sa merg la mare si ca iarna asta ma lasa complet rece, desi copacii inghetati si ninsi sunt unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am vazut vreodata, live
desi ai grija sa menajezi pe cineva timp de 7 ani, tot ti se sare in cap la un moment dat si ca, de fapt, daca e o buba undeva o sa explodeze oricum, oricat de mult ai vrea sa nu se intample si cu oricine, asta de dragul parafrazarii antetului:))
poate sa treaca un weekend intreg fara sa vad un film. tztztztz
stiu sa fac mamaliguta
unii au nevoie sa fie acasa pentru a posta, pe cand eu doar stau aici after job hours asteptandu-l pe c, alaturi de alte victime ale asteptarii:)
biletele surpriza lasate pe usa pot fi foarte sexy
cam atat, ca am fost si sunt racita.
aseara am ascultat mult asta, nu neaparat versurile. ma duce cu gandul la mare. mare. dimineata cand iesi din cort sau de unde naiba iesi si inca e liniste si vrei sa bei cafea, dar te pui la soarele bland pana se trezeste toata lumea:) si faci mai mult o baie de lumina decat de alt fel. si. si. si
sper sa ramana doar o zi si sa nu se extinda si sa ne apucam naibii sa muncim. dar pentru ca azi este, intr-adevar ziua lor, iata ce am citit eu azi noapte, plina de incantare, pe buda:D
"Si atunci cand dispare obiectul dorit, atunci cand cineva paraseste scena de bunavoie, in cealalta parte, a celui ramas in asteptare, pasinuea isi intensifica natura. E ca in dragoste. Iubesti, doresti sa fii cu persoana iubita, ai nevoie de prezenta ei. Ea iti da sens, te ancoreaza in lume, iti ofera un univers. Dar, din pacate, universul ala e de multe ori epuizabil. Suporti numai un anumit numar de repetitii ale unei scene, chiar daca la scena aia ajungi pe cai diverse. Apoi, ce sa faci, te schimbi in timp, incepi si iti doresti altceva, fiindca incepi sa fii altcineva. Daca unul dintre parteneri observa lucrurile astea si ia decizia de a parasi cuplul, nu respectivul sufera. Celalat sufera(aici nu sunt absolut deloc de acord:D) Orice relatie are un pasaj ascendent, cand partenerii se cunosc, cand lumile lor sunt puse in comun. Micile prostioare de zi cu zi intregesc o atmosfera, leaga sentimente si pun pe jar simturile intr-un mod placut. Daca unul dintre cei implicati in poveste e atat de pespicace incat sa stopeze relatia exact in vremea cand se apropie zona descendenta, s-a scos. Si-a asigurat pozitia de superstar in inima celuilalt. El va deveni: "iubirea vietii", va fi pus pe soclu, va fi termenul de comparatie, va fi un mit. Caci intre cei doi, bunaoara, nu a fost nimic rau! Iar de mituri te desparti greu. E destul de dificil sa iti reuseasca chestia asta, dar dupa cum vedem pe VH1, un "one hit wonder" e suficient pentru a te capatui!"
Republik, decembrie, articolul "Omul Personajul Alegerile si Relatiile de Cuplu Seinfeld", de Lucian Maier.
traim pur si simplu pentru a-i dezavantaja pe cei care sunt in prezent langa noi sau dimpotriva. si nu e vorba de vesnica drama a prezentului mutilat de proiectiile despre viitor.
ceea ce ti se cere, la un moment dat, mai mult sau putin evident, insistent, imperios sau subtil, si nu poti in ruptul capului face, poti pune pe tava fara nicio problema, in alt timp si context, lasand loc, poate, altor lucruri pe care refuzi sa le faci. s-o cheama evolutie, exista vesnicele nuante, la naiba, stiu ca totul e relativ. nu cred ca devii pur si simplu mai bun, mai intelept, dar asa se intampla. ideea e ca suntem ceea ce ne fac oamenii pe care i-am avut la un moment dat aproape, sa fim. de aici disperarea si debusolarea cand cineva de langa tine, dispare. felicitari celor care se descurca singuri, multumiri celor care m-au facut pe mine ceea ce sunt azi si multe ganduri celor care n-au avut de la mine ceea ce eu pot azi oferi.
felicitari, pentru ca e mai putin dureros mutumiri, cuvant mult prea modest pentru ceea ce as vrea sa spun, de fapt ganduri, nu pot fi contabilizate
de vazut taxidermia. a nu se crede un cuvant scris pe net despre el, nici macar unul.(mai putin, ca da, e de vazut, daca nu l-ati vazut inca) desi mi-a placut cineva, aici:) sau aici. unde mai pui ca ne place si amon tobin.
perioada soft, din punct de vedere al simturilor.(vorba ceea: totally zen, dar na, daca nu e a mea, nu pot sa-i dau decat o paranteza:) parca nu ma mai trezesc pentru a ma consuma intens si inutil. desi incepusem sa ma pricep. stiu ca sunt in vacanta si ca de aia ma simt asa, dar tot bine e. mai ales cand vezi ca altii se mai chinuie inca. si nici nu stii cand iti vine randul, din nou. oricum, nimic nu tine o vesnicie, nici bun, nici rau:D
